Radu are un articol despre pseudo-jurnaliştii fripturişti care îşi fac programul prin Bucureşti în funcţie de evenimentele de PR anunţate în ziua respectivă. În inocenţa lui simpatică, Radu se miră că genul ăsta de oameni vânează pungile cu cadouaşe sau critică agenţia pentru bufetul limitat. 

Oamenii ăştia sunt surplusul jurnalismului românesc, adaosul rezidual al redacţiilor. În anii 2000, când fiecare redacţie creştea mai repede decât Făt Frumos şi ziarele se lansau pe bandă rulantă, cetăţenii ăştia (evit să le zic jurnalişti) erau trimişi pe la evenimentele mai plictisitoare, alea la care nu era nevoie de fotograf, cameraman şi reporter capabil. Compilau ceva din comunicatul de presă, ştirea apărea, îşi justificau salariul şi primeau o masă bună, o discuţie cu oameni importanţi, un mic cadou la final. 

Ei au fost primii care au fost daţi afară când a început să se strice treaba, apoi n-au mai găsit loc la puţinele publicaţii rămase. Şi s-au trezit la 35-40 de ani fără perspective, fără competenţe reale în ceva (în anii 2000 s-au angajat direct de pe băncile facultăţii, când cerinţa minimă era să ai BAC-ul luat şi eventual să poţi salva ceva în Word). Evenimentele astea la care merg nu sunt neapărat pentru o masă caldă şi un briceag (deşi cadourile alea pot fi vândute pe OLX dacă te străduieşti puţin). Nu, milogii caută mai mult decât orice respect. Pentru că toată viaţa au fost cineva prin prisma legitimaţiei de presă pe care scria Cotidianul sau Business Standard sau cine ştie ce alte nume de publicaţii.

Unii le au şi acum, ăia care sunt cei mai incapabili. Mint că revistele lor mai există şi promit mereu piariştilor că revin cu cel mai recent exemplar la următorul eveniment. Cei mai deştepţi s-au orientat spre un site. Au cumpărat o temă, au pus un WordPress pe un domeniu şi îşi văd de treabă în continuare. Ca să nu rateze chestiile interesante şi-au făcut grupuri de Facebook pe care anunţă lista de evenimente din perioada următoare. Aşa ajung la toate lansările la care n-au fost invitaţi.

Din când în când mai prind câte un contract de publicitate, iar în restul timpului se mulţumesc cu excursii pe la diverse obiective, punguţe şi mese gratuite. Ei sunt asistaţii sociali ai presei române.