Acum vreo 2 ani am primit pe mail o cerere de ofertă pentru un site. O junioare de marketing de la o firmă măricică ne găsise pe net şi a solicitat o întâlnire, ca să vedem cum putem colabora. Am ajuns la sediu şi am dat peste duduiţa de la marketing, şefa celei care ne chemase.

A strâmbat din nas încă de când ne-am prezentat, iar eu mi-am dat seama că n-o să facem nimic, pur şi simplu era genul ăla de femeie care simte că merită mai mult. Ne-a zis ce vrea, a spus fraza magică cu “da, dar noi nu vrem să facem un site ca toate celelalte, noi suntem speciali, nu vă inspiraţi de la concurenţa din România, poate doar din afară”. Pentru mine, ăsta e primul semn că omul respectiv n-o să aibă un site prea curând. Asta, şi aia cu “nu ne grăbim, vrem să iasă perfect”.

Eh, noi am dat oferta, bineînţeles că nu s-a mai întâmplat nimic, ne-au zis că analizează oferta când am revenit cu telefoane. Şi din 3 în 3 luni îmi aduc aminte de clientul ăsta şi intru pe siteul lor. Au aceeaşi pagină în construcţie pe care o aveau şi acum 2 ani. Pentru că oricâte firme le-au trimis oferte, pentru doamna de la marketing nu a fost nimeni îndeajuns de bun. Probabil că duduiţa a ales la fel de bine şi bărbatul, părea undeva la 30+ fără copil, încă mega aranjată cu scopul nedeclarat de a prinde prinţul visat.