„Once in a lifetime!”

N-am plecat cu aşteptări foarte mari la Liverpool. Nu-mi dau seama de ce, probabil pentru că am avut foarte multă treabă înainte de plecare, poate pentru că echipa nu mergea aşa bine, sau poate pentru că nu conştientizam ce avea să se întâmple.

Odată ajuns acolo parcă am intrat în transă. Poate şi de la berea primită imediat cum am aterizat pe aeroport. Ora 9:00, zi însorită în Liverpool, e clar: That calls for a Carlsberg! 😀

De-aici încolo toată lumea ne-a zis că urmează să trăim experienţa vieţii noastre, ceva ce ţi se întâmplă o singură dată şi doar norocoşii au ocazia să experimenteze. „Sigur, vorbe frumoase de marketing” am gândit eu. Ştiam că voi vedea un meci, iar biletele pe Anfield sunt extrem de greu de obţinut, mai ştiam şi că o să am ocazia să păşesc pe teren şi să trag la poarta la care marchează Gerrard & co. În rest, programul era plin de „activities” aşa le notaseră oamenii de la Carlsberg, deci nu ştiam exact ce ne aşteaptă.

Liverpool ne-a primit cu cea mai frumoasă vreme posibilă pe malul râului Mersey: 16 grade, vânt şi soare cu dinţi. Tipele de la Carlsberg ne-au îndemnat să ieşim la plimbare, să ne bucurăm de vremea frumoasă. N-am ştiut să apreciez vorbele astea pline de înţelepciune, iar sâmbătă aveam să regret amar.

După ce-am vizitat puţin oraşul, am plecat spre primul obiectiv de vineri: Anfield Road. Ne-am plimbat prin muzeu, ne-am plimbat şi prin magazinul oficial şi am făcut turul stadionului cu cel mai haios ghid posibil. El ne-a explicat că jucătorii înalţi dau interviuri într-o zonă, iar cei mici de înălţime au un alt loc de interviuri, pentru ca brandingul din spate să aibă acoperire cât mai mare (undeva în spate se vede brandingul de pitici).

Seara am pornit spre Catedrala Anglicană din Liverpool, unde urma să luăm cina alături de câteva legende ale lui Liverpool.

O măgăoaie construită în secolul XX, terminată în 1978, care e printre cele mai mari din lume. Este absolut copleşitoare, iar în interior găseşti vreo 2 magazine de suveniruri, un mic cafe-bar, un restaurant. În plus, se organizează cine private, precum cea la care am luat noi parte.

A fost, de departe, cel mai mişto loc în care am luat cina vreodată. Alături de noi au fost David Johnson, Alan Kennedy, Phil Neal, Terry McDermott. Toţi marcatori în finale de Champions League, toţi cu poveşti extraordinare despre echipa legendară a lui Liverpool din anii ’70-’80. La un moment dat nu ştiam dacă am pielea de găină din cauza frigului sau erau de vină amintirile clipelor de glorie pe care le-a trăit echipa asta.

Şi a venit ziua de sâmbătă, o vreme tipic englezească: vreo 7 grade, ploaie, vânt puternic. Se simţeau cam 2 grade, vântul ăla îţi paraliza faţa, iar privirile impasibile ale englezilor nu ajutau deloc. Pentru ei era o zi ca oricare alta, numai că era etapă şi Liverpool juca acasă. Cred că aveam emoţii mai ceva decât jucătorii, urma să văd THE KOP în acţiune, urma să cânt You’ll Never Walk Alone alături de întreg stadionul, aşa cum fac la fiecare meci, doar că de data asta chiar din mijlocul fanilor, nu din faţa televizorului.

Am ajuns la stadion şi am intrat în Carlsberg Lounge. Sunt vreo 5-6 săli în care se bea şi se mănâncă înainte de meci: Legends Lounge, Members Lounge, Shanks Lounge, Paisley Lounge etc., toate umplute de anumite categorii privilegiate de fani ai lui Liverpool. Carlsberg are un astfel de lounge şi o intrare separată în stadion, foarte aproape de intrarea jucătorilor. Atât de important e parteneriatul dintre LFC şi berea daneză.

Din câte am înţeles, există două tipuri de experienţe Carlsberg: una mai restrânsă, la fiecare meci de acasă, cu acces în Lounge înainte şi după meci + întâlnire cu omul meciului şi o alta, experienţa completă, cu cină cu legende ale lui Liverpool + meci + joc pe Anfield. Asta se întâmplă o singură dată pe an, de 7 ani încoace. Dacă luăm în calcul că erau vreo 70 de oameni din 11 ţări în grupul nostru, presupun că doar vreo 500 de oameni din toată lumea au avut parte până acum de Carlsberg Experience. Nu degeaba ne ziceau toţi că e „once in a lifetime”.

Cât timp aşteptam meciul am mai socializat puţin cu băieţii din Bermude, cu cei din Noua Zeelandă şi cu o doamnă haioasă din Australia. Toţi călătoriseră o grămadă ca să fie acolo şi abia aşteptau meciul. Tipii din Bermude întrebau din când în când, mai în glumă, mai în serios, dacă o să avem ocazia să-i întâlnim pe jucători, măcar pe Steven Gerrard, sau poate pe Brendan Rodgers.

Şi de fiecare dată răspunsul era acelaşi: „maybe!”. Iar am zâmbit şi am zis că e doar marketing. Asta până când am aflat că cel votat omul meciului va veni în Carlsberg Lounge după meci. Unul dintre organizatori ne-a sfătuit să nu-l trecem înainte de meci pe Gerrard, nu se ştia dacă urmează să joace sau nu. Echipele s-au afişat pe Twitter cu o oră înainte de meci şi Stevie G urma să conducă cormoranii din teren. Incredibil! În urmă cu câteva săptămâni eram împăcat cu ideea că voi ajunge pe Anfield abia după ce Captain Fantastic va fi plecat de la echipă, iar acum iată-mă în stadion aşteptând să-l văd jucând în faţa propriilor suporteri.

Habar n-am când a trecut prima repriză, ştiu doar că am sărit de bucurie la golul lui Coutinho. Ne îndreptam spre o victorie la limită. Şi a venit egalarea. Temerile mele prindeau tot mai mult contur, dacă era umbrită experienţa asta mişto de un rezultat nasol? Cum să fie amară prima mea amintire a unui meci pe Anfield (poate singura)? Încă 10 minute până la final, penalty pentru Liverpool, Gerrard ia mingea. Bucurie, sute de telefoane pregătite să filmeze golul şi celebrarea. 3 secunde mai târziu totul se năruise, Stevie bate slab şi tot stadionul oftează la unison. Dar mai sunt vreo 10 minute, QPR rămâne în 10 şi This is Anfield. Aşa că toată lumea se năpusteşte în atac, sperând la un gol al victoriei.

Minutul ’87, corner pentru Liverpool, care ataca spre peluza KOP şi foarte aproape de noi. Gerrard se înalţă, loveşte mingea cu capul cam ca în finala cu AC Milan, Joe Green pare că ajunge să o respingă, dar mingea se scurge în plasă. Explozie de bucurie pe tot stadionul şi de-aici încolo nu-mi mai amintesc prea bine cum au trecut ultimele minute 😀

Ne-am întors în Carlsberg Lounge şi am aşteptat cuminţi să apară omul meciului. Nu ştiam exact cine a fost ales, părerile erau împărţite între Coutinho (gol şi pasă de gol) şi Gerrard (gol şi penalty ratat). Din nou, nu aveam aşteptări prea mari. Asta pentru că una dintre doamnele responsabile cu lounge-ul a zis că speră să nu fie ales Gerrard, pentru că el nu face niciodată poze când vine acolo, abia dacă semnează câteva autografe şi pleacă, pe când ceilalţi jucători stau cât se poate.

Deci mixed feelings, oare să vină Gerrard şi să stea câteva minute, fără poze, fără autografe, sau un alt jucător pe care nu îl apreciez la fel de mult şi care nu e o legendă vie a clubului?

În cele din urmă a fost anunţat omul meciului: STEVEN GERRARD! Stevie a venit îmbrăcat în costumul oficial, a răspuns la câteva întrebări, iar mai apoi am fost anunţaţi că va face poze cu fiecare ţară în parte! Ăăăă. Stai. CE? Vom face poze cu Steven Gerrard? OMG! OMG! OMG! Once in a lifetime they said.

Şi asta e faţa mea de „nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă”. M-am aşezat lângă el şi i-am şoptit un „Thanks for doing this”. Trecuseră vreo 5 ore de când autocarul ajunsese la stadion, timp în care el făcuse încălzire, jucase 90 de minute, dăduse interviuri + test antidopping + alte interviuri pe la diferite televiziuni oficiale sau neoficiale. Numai de poze n-avea chef, dar a stat încă 10 minute ca să facă nişte fani fericiţi.

Cred că au trecut ore bune până când mi s-a şters de pe faţă zâmbetul ăla tâmp. Ba nu, cred că m-am culcat şi m-am trezit cu el a doua zi. Ceea ce începuse ca o zi oribilă de noiembrie s-a dovedit a fi ziua unui meci memorabil al lui Liverpool şi o întâlnire incredibilă cu Steven Gerrard, căpitanul echipei. „Once in a lifetime!” am început să zic şi eu în gând. Şi nici măcar nu se terminase.

Pe drumul spre hotel am primit echipamentul în care urma să jucăm a doua zi. Arăta perfect. Tot ce speram era să nu plouă. Degeaba, ziua de duminică a început cu aceleaşi 7 grade şi o ploaie torenţială. Ne-am făcut curaj, ne-am gândit că e un preţ decent o pneumonie contra unui joc pe Anfield şi am plecat spre stadion. Să joci fotbal pe ploaie la 7 grade şi pe un vânt de coastă nu e neapărat cea mai mişto experienţă din lume. Parcă l-am înţeles pe Suarez de ce a vrut să plece la Barcelona sau pe Sterling de ce vrea 150.000 de lire pe săptămână 😛

Când, într-un final, am păşit pe gazon nu-mi venea să cred că sunt acolo. Gazonul care a asistat la atâtea meciuri legendare era acolo, sub ghetele mele. Am fost împărţiţi în două grupuri, iar noi am fost trimişi în vestiarul lui Liverpool. Cât noroc să ai? 😀 Acolo ne aşteptau Joey Barnes şi John Aldridge, două dintre legendele echipei. John Barnes ne-a explicat că vestiarul lui Liverpool arată foarte spartan, la fel ca în anii ’70 tocmai pentru că Bill Shankly a impus reguli foarte stricte.

Nu există dulapuri pentru că jucătorii lui Liverpool trebuie să aibă încredere totală unul în celălalt. Nu există foarte multe elemente care ar putea distrage atenţia tocmai pentru că jucătorii trebuie să se concentreze doar pe adversar şi pe meciul care urmează. Şi tot Shankly a fost cel care a cerut ca uşa de la vestiarul lui Liverpool să fie mai mică de înălţime, iar cea de la oaspeţi să fie mai mare, pentru ca înainte de meci adversarii să aibă impresia că scouserii sunt nişte coloşi cât uşa, iar cormoranii să prindă curaj văzând că adversarii sunt atât de scunzi. Mici avantaje psihologice despre care legendarul antrenor al lui Liverpool spunea că fac diferenţa într-un meci.

Barnes ne-a mai povestit despre cât de important este să gestionezi succesul în viaţă (nu doar cea fotbalistică), mult mai important decât modul în care gestionezi înfrângerile şi că pentru Liverpool nu e important succesul, ci repetarea acestuia. Un discurs extrem de bun, am ieşit pe teren extrem de motivaţi 🙂

„Adversarii” din vestiarul oaspeţilor au avut parte de o sesiune tactică cu Didi Hamann şi Roy Evans, alte nume mari din istoria lui Liverpool.

Am păşit pe teren şi, ca prin minune, ploaia se oprise, era chiar cald şi se zărea soarele. Am jucat mai bine ca niciodată, am trecut prin 4 probe, cele mai mişto fiind şuturile la bara transversală şi penalty-urile. Am lovit de 2 ori bara (singurul din grup) şi am marcat de 3 ori din 4. Practic, am mai multe goluri pe Anfield decât Steaua 😀

N-aş mai fi vrut să se termine ora aia pe teren. Şi de-acolo am plecat spre Shankly Lounge, unde am luat masa alături de cele 4 legende şi am avut parte de o nouă sesiune Q&A. A fost finalul perfect pentru un fan al lui Liverpool, cu discuţii despre sezonul viitor şi transferuri.

La plecare cred că le-am mulţumit de 100 de ori oamenilor de la Carlsberg pentru experienţa pe care ne-au oferit-o, au fost 3 zile incredibile în Liverpool. Sper doar ca anul viitor să se organizeze din nou campania #JoinTheGreats în România şi alţi norocoşi să aibă ocazia să treacă printr-o experienţă similară.