Marfa şi banii e cel mai bun film românesc post-decembrist. Moartea Domnului Lăzărescu e al doilea. Cam aşa aş rezuma aşteptările mele legate de filmele lui Cristi Puiu. Aşteptări care au fost crescute şi de laudele pe care le-am tot auzit de la prieteni mai mult sau mai puţin cinefili. Şi-apoi a început filmul, cu un cadru lung şi static, cam de vreo 5-7 minute aşa. Suficient cât să-ţi taie entuziasmul. Te aşezi mai bine în scaun şi aştepţi. Când, în sfârşit, începe filmul te trezeşti că ai un zâmbet pe faţă. E surprindere, pac! Ţi s-a servit prima doză de conflict cu nuanţe de absurd.

Când povestea se mută în Colentina, într-o familie mare, plină de toate tipologiile posibile, îţi dai seama că regizorul tocmai ţi-a instalat o oglindă în faţă şi te lasă să te admiri. De fapt, cred că asta le place oamenilor la Sieranevada, e o oglindire excelentă a familiei româneşti. Cu decreţeii, cu copii făcuţi în euforia de după revoluţie, baba comunistă, conflictele puse pe repeat şi dramele nespuse.

Mi-a plăcut că pentru prima oară într-o bucătărie de film românesc focusul se pune pe personaje, nu pe faianţă

Însă pe măsură ce începi să-l iubeşti, filmul reuşeşte şi să te scoată din minţi cu momente moarte, care dau impresia că lungesc prea mult povestea fără să aducă un plus notabil. Şi-atunci îţi vine să te ridici şi să pleci. Dar rămâi, că părţile bune sunt prea bune.

Puţin trasă de păr discuţia despre Rege, la fel şi apariţia studentei din Serbia, dar contribuie la absurdul românesc. Poate că aş fi renunţat şi la altercaţia din parcare cu Andi Vasluianu, mai ales că nu e decât o introducere pentru scena din maşină. Apropo de asta, bun Mimi Brănescu, dar mi-au plăcut în egală măsură Dana Dogaru şi Judith State.

Dezamăgirea a venit din câteva scăpări la detalii, de exemplu două treceri cu maşina prin dreptul magazinului Obor şi nişte cântece preoţeşti care nu-şi aveau rostul (mai exact, chestii care nu se cântă la pomeni).

Însă restul este atât de spectaculos încât nu poate să nu-ţi placă Sieranevada. Am simţit că dacă vreau să-i povestesc cuiva cum e în familiile româneşti e suficient să-i arăt filmul ăsta. De la medicul familiei care le rezolvă pe toate, la “specialistul” informat de pe internet şi femeia cu fixaţii pe datinile strămoşeşti, toţi sunt acolo. Exceptând-o pe Cami (jucată bine de Ilona Brezoianu), care mi s-a părut o adolescentă rebelă construită cam la prima mână, toate personajele sunt extrem de complexe, cu relaţii strânse între ele. Împreună ajung să discute despre comunism, conspiraţii mondiale, o dau în râs, apoi se ceartă, plâng şi se împacă.

În 2 ore şi ceva de film înţelegi cam toată istoria familiei Mirică şi ajungi să-i îndrăgeşti ca pe ai tăi. Pentru că practic sunt ai tăi, cu bune şi cu rele. Finalul e perfect, cu bărbaţii strânşi în jurul mesei la un pahar cu vin, răsuflând uşuraţi că a trecut încă o întâlnire de familie. Până data viitoare.

E mişto? Da, în ciuda momentelor moarte. Îl recomand? Cu siguranţă, e posibil să fiţi fermecaţi. Am râs? Da, se râde la greu, mai ales dacă te regăseşti atât de mult în situaţiile alea încât devine totul previzibil (vezi faza cu schimbatul costumului sfinţit).

Recomandarea mea e să fugiţi şi să-l vedeţi cât mai repede. Chiar dacă e bine promovat, nu cred că Sieranevada va prinde multe săptămâni în cinematografe.