Am avut de făcut nişte operaţiuni simple la Registrul Comerţului, aşa că mi-am făcut curaj vreo săptămână şi apoi m-am dus în recunoaştere. Am ajuns pe la 13, programul era scurt, până la 14:00. M-am interesat ce acte îmi trebuie, am completat formularele, am luat dosarul cu şină, m-am aşezat la o coadă în speranţa vreunui noroc chior. Erau 3 ghişee la care se stătea într-o coadă comună, cu vreo 8 persoane. La 13:45 vine o duduie şi dă să se înfigă la unul dintre ghişee. Îi explică un cetăţean că e o coadă comună şi toată lumea aşteaptă să-şi rezolve problema.

Duduia a fost mai întâi contrariată. “Păi cum, de ce e coadă comună? Eu credeam că aici e liber!”. Da, sigur, restul stăteau de proşti unde era mai aglomerat.

În discuţie intervine o altă tăntică, destul de înţepată. Tăntica şi duduia încep să se certe pe un ton relativ civilizat, aproape că discutau în contradictoriu. Timpul trece, lumea îşi mai rezolvă problemele, astea două tot îşi aruncau replici. Duduia voia să se bage în faţă, că a aşteptat destul, că ea n-a ştiut că e coadă, că ea are de rezolvat. Eh, ce mi-a plăcut maxim a fost că alea au rămas acolo să se certe inclusiv după ce s-a anunţat de la ghişeu că ăla e ultimul dosar! Efectiv nu dădeau să plece.

Practic, asta e boala românului: chiar dacă s-a zis că se închide, poate mi se face o favoare. Chiar dacă a închis autobuzul uşile, poate opreşte să mă ia şi pe mine. Poate reuşesc să sar puţin peste reguli.

Am plecat râzând de-acolo, am revenit luni şi am rezolvat problema în 10 minute.