Prima oară am văzut funcţia asta prin anii ’90, la un Sony Center care era deschis pe Calea Moşilor. Pentru cei care au venit mai târziu în Bucureşti, înainte de mall-uri erau câteva zone concentrate din care puteai să cumperi chestii: magazinele Unirea, Victoriei şi Cocor pentru haine şi alte chestii de-ale casei (perdele, etc.), zona Lipscani pentru rochii de mireasă şi aparate foto vechi, Moşilor pentru electronice. Târziu de tot s-a deschis Prisma şi au început să fie chestii interesante acolo.

Revenind la Calea Moşilor, acolo era un Sony Center, era un magazin JVC + tot felul de alte reprezentaţe. Acolo am văzut prima oară funcţia PiP. Ţin minte că mi-a zis mama că n-avem bani pentru un asemenea televizor (sumele erau obscene dat fiind contextul economic şi bugetul nostru).  Mă rog, la vremea aia era mare lucru dacă aveai televizor cu tub catodic şi ecran plat.

Când am luat un Sony cu PiP mi-am adus aminte de momentul ăla din copilărie şi m-am bucurat vreo 15 minute, până când mi-am dat seama că nu funcţionează fără 2 provideri de cablu. Practic, dacă ai o simplă conexiune de cablu prin RDS n-ai ce să faci cu funcţia respectivă. Abia după ce am montat şi TelekomTV (da, am două abonamente de cablu, mă uit la multe sporturi, singurul viciu) am reuşit să folosesc PiP. Practic RDS-ul este conectat prin mufa clasică, iar Dolce e pe HDMI (singura soluţie a fost să iau un reciever de la ei, din moment ce RDS-ul este pe cartelă).

Ce voiam să spun e că dezamăgirea a fost uriaşă când am descoperit cum e PiP în practică. De fapt, mai mult te încurcă dacă vrei cu adevărat să urmăreşti 2 chestii în paralel. Ai mereu un colţ ocupat, iar fereastra a 2-a e mult prea mică. Efectiv inutil.

Partea bună e că Sony a mai inventat şi conceptul Picture and Picture, care e mult mai ok. O mostră mai jos. Pierzi destul de mult din ecran jos şi sus, dar măcar poţi să urmăreşti ambele canale.

Mi-ar plăcea să-i pot transmite micului Alex din 1999: “Stai liniştit, PiP e naşpa, nu e nevoie să te simţi sărac 15 ani de-acum încolo!”.