Foto: Sebastian Marcovici
Cred că întâlnirile sunt cel mai valoros lucru pe care ţi-l aduce FITS-ul. Întâlnirile cu idei, cu artă, cu oameni. Întâlniri care nu s-ar întâmpla în mod normal, mai ales acum, când toate informaţiile sunt la două clickuri distanţă. E un paradox: nu ne sinchisim să aflăm informaţii tocmai pentru că sunt atât de accesibile toate. Probabil că de-aia nici nu ajungem să aprofundăm multe din lucrurile care ne plac.

Cam aşa a fost şi cu dansul israelian, pe care am început să-l urmăresc abia după ce am intrat prima oară la un spectacol. Nu că aş fi devenit vreun cunoscător între timp, dar a început să-mi placă, acel prim spectacol m-a făcut să caut întâlnirea. 

Am prins ieri un spectacol al trupei Vertigo. A fost o demonstraţie de tehnică excelentă. N-aş putea să vă explic ce a fost bine la spectacolul ăsta, ştiu doar că mi-a plăcut. Un mic preview în trailerul de mai jos. Tot ce vă recomand e să căutaţi dansul israelian când mergeţi pe la vreun festival (poate chiar la Sibiu, anul viitor) şi să cumpăraţi bilete fără să vă gândiţi de două ori. Mai toate companiile lor de dans sunt foarte bune, iar asta cică se datorează serviciului militar pe care trebuie să-l facă atât femeile, cât şi bărbaţii.

Foto: Sebastian Marcovici

O întâlnire total neaşteptată a fost cu balerinul şi actorul Mikhail Baryshnikov. Sincer să fiu nu sunt un fan, am văzut prea puţin din ceea ce a făcut omul ăsta, îl ştiu mai mult de prin filme (da, şi Sex and the City), însă am găsit zilele trecute câteva din dansurile lui pe melodii de-ale lui Sinatra şi am rămas plăcut impresionat. Cum e ăsta, de exemplu:

La fel ca orice mare artist, Mikhail Baryshnikov e extrem de modest. Nu se consideră artist, ci om care practică arta şi care mai are şi norocul să câştige bani de pe urma acestei pasiuni. Sună ca un discurs motivaţional, dar e 100% sinceritate în vorbele astea simple, venită dintr-o relaxare a artistului ajuns la maturitate.

De fapt, cam aşa mi s-a părut pe de-a-ntregul, un om care nu mai are nimic de demonstrat, a tot făcut-o de-a lungul timpului. Iar diferenţa dintre artist şi maestru – un termen atât de folosit în ultimii ani – ţine de capacitatea de a da mai departe. 

Baryshnikov Art Center e proiectul de suflet al letonului, şcoala lui de dans de la New York. Acolo, ruso-letonul a implementat un sistem cât se poate de american, în cadrul cărora oferă burse artiştilor tineri din întreaga lume, le pune la dispoziţie spaţiu, timp, îi pune în legătură cu mari coregrafi, regizori sau interpreţi şi îi lasă să se exprime. Nici măcar nu le cere nimic în schimb, nici măcar un spectacol final care să prezinte munca lor. E genul de libertate pe care Baryshnikov sunt convis că şi-ar fi dorit-o în primii ani de carieră petrecuţi la Moscova, dar pe care n-a avut-o.

M-a impresionat cum s-a aprins imediat ce a fost întrebat despre şcoala lui de dans. Venise poate doar ca să bifeze o întâlnire cu presa în agenda foarte încărcată, dar s-a activat instant şi a vorbit minute în şir despre asta cu un patos molipsitor.

Foto: Paul Baila
Şi pentru că întâlnirile nu se întâmplă doar în sălile de spectacole, vă recomand din nou să descoperiţi ce are FITS-ul de oferit în stradă. Eu i-am prins pe spaniolii de la Compas Las Monjas cu Farmecul carnavalului. M-am bucurat să văd iar un şir de câteva sute de oameni care se plimbă în ritm de dans după artişti.