Am ajuns la Sibiu şi l-am găsit fix aşa cum îl lăsasem la ediţia trecută. Acelaşi entuziasm al voluntarilor, aceleaşi exclamaţii apreciative ale invitaţilor străini, aceleaşi grupuri de turişti veniţi să simtă oraşul în cel mai frumos moment al lui.

De-a lungul anilor am tot mers prin festivaluri şi, de obicei, magia se pierde după câteva ediţii. Chiar dacă lucrurile nu se schimbă, emoţiile ajung să se dilueze şi trăieşti mai mult din amintiri. E oarcum normal, omul se obişnuieşte cu binele. FITS-ul nu intră în tiparul ăsta. Deşi vin aici din 2012, mă bucur la fel de mult de atmosferă, trăiesc cu aceeaşi intensitate ultimii 20 de km de la ieşirea de pe Valea Oltului. Mi-a zis cineva că sunt parcă în transă. N-aş putea să explic de ce.

Sărbători fericite

Echipa de la Teatrul Naţional Radu Stanca devine uşor-uşor compania mea preferată de teatru, după spectacolele foarte bune pe care le-am văzut anul trecut. Şi nu mă refer la highlighturi precum Faust, Metamorfoze sau Călătoriile lui Gulliver, ci şi la spectacole ca Moroi la care am râs cu gura până la urechi anul trecut.

Cam în aceeaşi notă de veselie a fost şi Sărbători fericite, spectacolul lui Cristian Juncu după textele lui Neil Labute. Chiar dacă e foarte haios, n-aş zice că e chiar un spectacol “uşurel”, ci unul care te amuză şi îţi dă de gândit în acelaşi timp. Totodată a fost şi spectacolul în care a fost distribuită Raluca Cornea, câştigătoarea campaniei „Fii parte din poveste”, despre care puteţi citi aici.

N-ai tu treabă!

Highlightul serii a fost, fără îndoială, spectacolul scris de Cătălin Ştefănescu, în regia lui Alexandru Dabija şi cu o distribuţie formată din Marcel Iureş, Alexandru Voicu şi Andrei Seuşan. Cred că e cel mai bun text al lui Cătălin Ştefănescu, iar povestea lui Dănilă Prepeleac e adaptată pentru zilele noastre fără să piardă din specificul poveştii lui Creangă.

“N-ai tu treabă” e parte dintr-un proiect mai amplu al Teatrului ACT prin care se încearcă actualizarea basmelor româneşti într-o eră în care copiii nu se mai regăsesc deloc cu istorisirile de acum 100 de ani, iar adulţii le-au uitat fără îndoială. 

Şi nu numai că spectacolul îşi face treaba din plin, dar îi pune pe scenă alături de Iureş pe tinerii Alexandru Voicu şi Andrei Seuşan, care se descurcă excelent.

E multă ironie în textul lui Cătălin Ştefănescu, iar Marcel Iureş aduce aminte de Ivan Turbincă din Absolut!-ul care a încântat în urmă cu câţiva ani. Aş zice că e un Absolut cu twist, iar acest twist sunt dracii faţă în faţă cu tehnologia.

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal

Şi pentru că n-aveam cum să nimeresc doar spectacole pe gustul meu, am intrat la Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vişniec, pus în scenă de Trap Door Theatre din Chicago. 

Cel mai probabil m-am dus eu cu nişte aşteptări foarte mari, pentru că nici spectacolul, nici jocul n-au fost pe măsura aşteptărilor. Mult prea abstract pentru ceea ce aş fi vrut să văd. Însă m-am convins că problema e la mine după ce am mai vorbit cu câteva persoane care au ieşit total încântate de americani.

FITS continuă până duminică, aşa că urmează multe alte relatări de la spectacole, am un program parcă mai înghesuit ca niciodată.

Foto: Maria Ştefănescu, Paul Baila, Mihaela Marin