FITS-ul găzduieşte în fiecare an sute de evenimente. Anul ăsta au fost peste 500, înghesuite pe parcursul celor 10 zile de festival. E imposibil să le vezi pe toate, aşa că trebuie să faci nişte alegeri. Şi dacă spectacolele din stradă se repetă chiar şi câteva zile la rând, cele din sală pot avea doar câte o reprezentaţie. Aşa că alegi, renunţi, faci compromisuri între teatru şi dans sau circ şi vreo conferinţă de presă. 

Bucureşti. Instalaţie umană. nici măcar nu intrase pe shortlist. E un spectacol produs la ARCUB, pot să-l văd oricând. Citisem câte ceva pe Facebook la Ada Galeş, însă n-am făcut niciun efort să ajung să-l văd. “E timp!”.

N-aş fi ajuns nici de data asta dacă nu mă întâlneam cu Ada la clubul festivalului. “Vii să ne vezi? Jucăm mâine seară la Gong”. Pe Ada o ştiu de la Ideo Ideis, de pe vremea când făceam amândoi parte din echipa de organizare. Între timp a câştigat premiul Uniter pentru cel mai bun debut în 2016. Eu între timp m-am îngrăşat câteva kilograme. Fiecare cu realizările lui.

Ilinca Manolache, Ciprian Nicula (care face un rol excelent în “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”), Flavia Giurgiu – câteva dintre numele pe care le-am recunoscut. Ok, cât de rău poate să fie? În cel mai rău caz e vreo ciudăţenie abstractă, cam cu gândul ăsta am plecat spre sală.

Însă “Bucureşti. Instalaţie umană.” este cât se poate de concret, total ancorat în realităţile societăţii în care trăim. Fragmente care te fac să pufneşi în râs, bucăţi absurde care te torturează cu nedreptatea lor, mici detalii de coloratură pe care orice bucureştean, născut sau adoptat, le recunoaşte. 

Îţi vine să te ridici din scaun din 5 în 5 minute şi să strigi “AŞA E! Ăsta e Bucureştiul!”. Te rezumi doar să zici în gând aproape la fiecare moment “DA! EXACT!”. Pur şi simplu e o sinteză extrem de actuală a capitalei. Am mai întâlnit o abordare atât de înfiptă în realitate doar la spectacolele lui Bogdan Georgescu, însă iată că Radu Nica şi Florin Fieroiu au reuşit să demonstreze şi ei că teatrul contemporan nu înseamnă neapărat o chestie de la care pleci fără să fi înţeles mare lucru, ci din contră, un spectacol care te lasă cu prea multe întrebări şi gânduri. 

Pentru mine e, fără îndoială, cel mai bun spectacol din această ediţie de FITS şi abia aştept să-l prind din nou la Bucureşti. Prima vizionare e ca un pumn în stomac din care te dezmeticeşti abia spre final, aşa că va trebui să-l revăd de câteva ori.

FOTO: Adi Bulboacă