După ce am trecut de la desene animate la seriale, am descoperit ce-i aia frustrarea cinefilă odată cu primele episoade din Xena, Hercule şi Capcana Timpului. Pe care le prindeam la TV din doi în doi, cât să reuşesc să mă enervez. Cu primele două era mai nasol, pentru că erau difuzate mai ales în weekend, la nişte ore la care n-aveam voie mereu la TV (yes, exista așa ceva când eram eu mic). Quantum Leap se dădea de luni până vineri pe la 18:00 şi se uita şi tata, aşa că aveam liber la mai toate episoadele.

Fast-forward 5-6 ani mai târziu, am început să urmăresc diferite documentare de pe Discovery şi treaba asta cu frustrarea a ajuns în punctul maxim. Ţin minte că aveam câteva canale foarte mişto: Discovery Art&Living, Discovery Sci-Fi etc. Dădeau oamenii ăia nişte documentare cu case de rămâneai mut. Însă pe cât de bune erau, pe atât de greu le prindeai la TV. Efectiv nu aveai cum să afli când erau difuzate. Programul afişat în revistele de profil era doar orientativ, aşa că nu-ţi rămânea decât să butonezi din când în când ca să verifici. “Ia să vedem, e emisiunea aia pe TV?”

N-aş putea să vă explic ce bucurie a fost să descopăr Amazing Interiors şi apoi să văd eu câte episoade am chef. Serialul este absolut bestial, sunt nişte case pe care nici măcar nu ţi le poţi imagina. E şi un număr decent de nebuni printre acei colecţionari care şi-au făcut tot felul de camere tematice, dar unii sunt doar pasionaţi. Dar vă zic, cred că o satisfacţie mai mare a fost că am putut să aleg eu câte episoade să văd decât cu showul în sine. Mă gândeam la momentele alea din copilărie şi zâmbeam, fericit că am mai scăpat de o mică frustrare.