Mi-aş dori să găsesc o soluţie prin care să-i transmitem Soranei Cîrstea că e multă lume care a apreciat interviul ei, deschiderea de care a dat dovadă. Să compensăm cumva valul de hate care sunt convins că a venit în urma articolelor mincinoase apărute zilele trecute. 

Dacă nu ştii despre ce e vorba, iată povestea pe scurt: Mircea Meşter, jurnalist auto cu o pasiune pentru tenis, i-a luat un interviu Soranei Cîrstea, una dintre jucătoarele de tenis din top 100 WTA. Au vorbit inclusiv despre alţi jucători, printre care şi Simona Halep. Presa a văzut acel interviu, apoi a inventat nişte titluri de scandal. O selecţie găsiţi aici.

Alex Şeremet, cel care a intermediat interviul, şi-a spus of-ul pe Republica, a reconstituit acest linşaj mediatic la care a fost supusă o sportivă din România care nu greşise cu nimic.

Ce m-a frapat în toate articolele care criticau titlurile bombastice a fost referirea la “presă”. În mod repetat, mai ales în articolul lui Alex Şeremet.

Care presă? Presa este formată din jurnalişti. Or, oamenii ăştia care scriu titluri bombastice şi trântesc senzaţionalul la fiecare sfârşit de propoziţie nu sunt jurnalişti, sunt nişte bieţi scribi.

Tot ce fac ei este să apese pe nişte taste într-o anumită ordine, cât mai repede, cât mai des, pentru a putea apăsa “publish”. 

Ştiţi ce normă e la siteurile importante din România? Vreo 20 de articole pe zi. Ăsta e motivul pentru care ies nişte “articole” şi nu nişte articole în adevăratul sens al cuvântului. 

Ştiţi care e singura validare pe care o are munca acestor oameni? Afişările.

Zeci de articole pe zi, care trebuie să facă cât mai multe afişări, ăsta e obiectivul. Pentru ca scribii să dispară şi să reapară jurnaliştii, e nevoie să schimbăm lucrurile acolo unde se iau deciziile. Cum facem asta? Habar n-am. Dar mi-e tot mai clar că soluţii precum paywall-urile sunt încă foarte departe de piaţa din România.