Am făcut recent un curs întins pe mai multe săptămâni, în cadrul căruia am avut şi nişte teme pentru acasă. Nimic complicat, genul de exerciţiu care dura între 30 de minute şi o oră, în funcţie de cât de dedicat erai subiectului. 

Cursul era unul plătit, nici bani puţini, dar nici foarte mulţi, oamenii ştiau programul de două luni, şi cu toate astea mulţi dintre ei n-au reuşit să-şi facă temele pentru acasă. Şi vorbim de mai multe teme, care aveau şi o perioadă peste care puteai să depăşeşti fără probleme termenul limită, cu weekend la mijloc şi tot ce trebuie.

Nişte oameni absolut rezonabili, pentru care aş fi băgat mâna în foc în legătură cu temele alea. Pur şi simplu nu mi-am pus problema că ar putea cineva să vină fără temă. Ba chiar m-am simţit prost într-una din zile, când am întârziat cu trimiterea temei vreo 12 ore peste termenul limită.

Ceea ce mi-a adus aminte că nu e prima oară când dau prea mult credit oamenilor din jurul meu. Când am impresia că dacă eu am nişte cunoştinţe, toată lumea ar trebui să le aibă. Sau dacă eu încerc să mă ţin de un task simplu, precum ăsta cu tema, toată lumea va face eforturi pentru a-l îndeplini.

Mereu spun că şi în bula noastră putem avea surprize foarte mari în ceea ce priveşte unii oameni, despre care credem că sunt super mişto, că ar face lucrul X sau Y. Că ar vota cu partidul Z, că ar ieşi la proteste etc. Şi-apoi te loveşte realitatea, cu oamenii apropiaţi care decid că n-au chef să meargă la vot, cu cei care nu fac chestiile aşa cum te-ai aştepta tu să le facă. Şi extinzând asta, vezi tot felul de oameni ce par respectabili, dar care parchează pe locurile cu handicap, care sunt nişte super profesionişti dar aruncă mucuri de ţigară pe jos etc.

Pe ei trebuie să-i convingem, nu pe gherţoi. Cu gherţoii nu prea avem multe şanse.