Italienii fac grevele cu simţ de răspundere

Chiar dacă au inventat ei noţiunea de „dolce far niente”, italienii ştiu să se ţină de o grevă sănătoasă atunci când e cazul.

Am simţit-o din plin săptămânile trecute, şi n-am fost singurii.

Am ajuns la Bologna pe la ora 10, nu luasem bilete de tren spre Florenţa în avans pentru că m-am temut de întârzieri ale avionului. În plus, cât de greu e să te urci în primul tren care pleacă spre Florenţa?

S-a dovedit a fi destul de greu, după cum aveam să descopăr. Era grevă a lucrătorilor din transporturi, aşa că multe trenuri erau anulate. Toată lumea ridica din umeri şi n-aveam idee dacă va pleca trenul de la ora 16:00. De alea de la 11:00, 12:00, 13:00 nici nu se punea problema.

Evident, m-am agitat puţin până când am reuşit să găsesc o soluţie ca să ajungem, totuşi, în Florenţa, unde achitasem deja cazarea. Însă pe urmă am stat puţin, am gândit-o şi i-am apreciat pe italieni. Citisem pe net că nu sunt la prima grevă din luna mai şi că plănuiesc s-o ţină tot aşa până când le sunt îndeplinite cerinţele (adică bani mai mulţi, care să acopere inflaţia, pe scurt). 

Ba chiar mi-a povestit cineva că n-a avut la fel de mult noroc şi că a pierdut o excursie la Roma din cauză că e închis spaţiul aerian în următoarele zile, tot pe motiv de grevă. 

Eh, aşa se fac grevele. Normal că e frustrant, e enervant, dar asta e ideea. Trebuie să incomodezi astfel încât să te faci auzit. Grevă nu e să ţii copiii o zi acasă, apoi să-i chemi iar şi să speri că se va rezolva problema pe care o ai. Sau să ţipi o dată pe an în faţa Palatului Victoria. Nu, boicot, măcar parţial. Să se simtă, să îi doară pe cei care pot lua decizii. Să vină lumea afectată să le bată obrazul.