Azi am ascultat fără să vreau o discuţie între două domnişoare despre ceva cuplu destrămat. „Vaaaai, X s-a despărţit de Y? Păi cum, că erau aşa fericiţi împreună„. Şi au continuat o vreme în direcţia asta.
Da, e extrem de logic, asta fac oamenii când sunt fericiţi împreună şi se iubesc: aleg să se despartă.
M-au apostrofat mai mulţi prieteni pentru că am ales să comentez de pe margine şi la protestele astea în loc să merg în piaţă şi să văd care e situaţia. Mi-au zis că şi în ianuarie am asistat pasiv la revoluţia care se petrecea sub ochii mei. Am fost acuzat că fac parte din marea masă lipsită de reacţie, care aşteaptă ca altcineva să producă schimbarea în locul lor.
Din nefericire ăsta e păcatul în care pică mulţi activişti: concluziile pripite. Dacă nu eşti cu noi, dacă nu ieşi cu noi în stradă, înseamnă că eşti împotriva noastră, înseamnă că îi laşi pe EI să câştige. De parcă lumea s-ar împărţi între oameni care ies în stradă şi ignoranţi.
Ca exerciţiu de democraţie mi se pare un lucru excelent că se iese în stradă. Nu sunt de acord cu blocarea bulevardelor, în ideea în care libertatea unor oameni n-ar trebui să îngrădească libertatea (de deplasare, în cazul ăsta) altor oameni, dar e bine că avem din nou curajul să ieşim în stradă. De la a doua venire a minerilor, acum 20 de ani, s-a pierdut obişnuinţa maselor de a ieşi spontan în piaţa publică şi a-şi spune nemulţumirile. Cumva, Iliescu şi minerii lui ne-au luat conceptul de agora şi l-am recuperat abia după 20 de ani.
Aşa că aş ieşi în stradă dacă m-aş identifica cu cauza, dar până acum nu s-a întâmplat asta. Şi nici nu-mi doresc să ies în stradă doar pentru a vedea ce se întâmplă acolo. Am trecut în ianuarie 2012 de vreo 2 ori, mi-am făcut o idee. Mulţi dintre prietenii mei de pe Facebook au susţinut ideea asta: mergem ca să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă. Fără să-şi dea seama că ei se întâmplă. E imposibil de stabilit câţi merg acolo din convingere (Cătălin e unul din ei) şi câţi merg acolo ca să se convingă, dar ştiu că cei din urmă sunt destui.
Şi aş mai ieşi în stradă dacă aş crede că se poate schimba ceva. Dar nu cred asta, aşa că aleg să produc schimbarea în alte feluri. Aleg să merg la vot şi să mă gândesc foarte bine când votez, aleg să nu mai distrug mediul, aleg să mă îndrept cu paşi mici spre un bine comun. Poate că nu e soluţia corectă, dar sigur e una dintre soluţii, deci nu-mi mai spuneţi că stau cu mâinile în sân.
Când trece un cuplu de la cumpărături de sâmbătă seară constând în vin roşu şi frişcă la hârtie igienică şi iaurt?
Cât costă un film pentru o familie cu copil mic? Câteva sute de lei. Pentru că filmul vine la pachet cu toate jucăriile branduite, lenjerii de pat, jocuri educative, căni şi cereale cu personaje. Şi cine e nebun să nu cumpere nimic din toate astea copilului?
De ce sunt eclerele la ofertă fix sâmbătă seara? Ăştia vor să ne îngraşe femeile!
Care-i faza cu cozonacii de la Carrefour? Au ajuns marfă de contrabandă, se dau pe sub mână. Am prins cu greu unul şi am atras privirile ofticate ale unei dudui care luase deja vreo 12.
Apropo de ce zice Subiectiv aici, e de 10 ori mai greu să găseşti sursa când ai salvat articolul în Pocket. Sau când mai mulţi dintre prietenii tăi dau share unui articol pe Facebook. Care mai e sursa? Cel care a dat primul? Cel care a dat ultimul? Toţi cei care au dat share astfel încât articolul să-ţi atragă atenţia prin gruparea pe care o face Facebook per articol?
Şi, în fond, cât mai contează sursa pe Facebook? Aţi dat vreodată add as friend cuiva doar pentru că era o sursă de articole mişto?
Cred că dacă ne-am strădui puţin am putea să transformăm onlineul românesc într-un loc mai bun. Şi am putea face asta convingându-i pe oamenii căpoşi să admită că au greşit atunci când o dau în bară. Ar fi un prim pas spre normalitate.
Acum vreo două luni s-au mutat nişte vecini noi în apartamentul vecin, un cuplu de tineri destul de simpatici. La prima vedere foarte liniştiţi, într-o zi au anunţat toţi vecinii că vor organiza un mic party de casă nouă şi că s-ar putea să dea muzica ceva mai tare, dar că se vor opri când încep orele de linişte. Ceva de vis din punctul meu de vedere, mai ales că în restul timpului pare că ies în oraş destul de des şi se întorc noaptea.
Numai că acum câteva zile m-am trezit într-un mare scandal. Şi era 1 jumate noaptea, mă culcasem doar de vreo două ore. Prima oară am crezut că e scandal la mine în casă, doar că eram singur. Pe urmă m-am trezit, m-am dezmeticit puţin şi mi-am dat seama că asist, prin perete, la o dispută conjugală. Dar de-aia nasoală, cum n-am avut în viaţa mea şi sper să nu am niciodată, cu înjurături, ţipete şi plâns. După vreo 5 minute disputa s-a mutat pe holul de la intrare, eu urmăream totul pe vizor ca un spion pensionar. Tipul tocmai ieşit din duş a îmbrâncit-o de două ori pe prietena lui, i-a descuiat o uşă suplimentară aflată la capătul holului şi a dat-o afară.
După vreo jumătate de oră cred că tipa s-a întors şi s-au împăcat, dar episodul mi-a rămas în cap. Pe moment n-am reacţionat, deşi de obicei primul instinct pe care îl am e să sun la Poliţie. Pe urmă încerc să intervin, măcar de la distanţă. Doar că de data asta n-am schiţat niciun gest şi ulterior mi-am făcut procese de conştiinţă. Nu-mi dau seama exact nici acum dacă era cazul să intervin sau să chem poliţia. Teoretic n-au fost decât câteva îmbrânceli, dar tot agresiune e şi putea să fie mai rău.
Ce-aţi fi făcut în locul meu? Sunaţi la Poliţie? Deschideaţi uşa să-i calmaţi? Sau ignoraţi episodul pe principiul că fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui?
Apărut săptămâna trecută pe Android, Dots e deja un fenomen printre utilizatorii de iOs, cu 5 milioane de descărcări şi 1 miliard de jocuri desfăşurate. Pe Android a sărit de 500.000 de descărcări şi se îndreaptă spre milion.
E extrem de simplu, trebuie să conectezi bulinele de aceeaşi culoare pe verticală sau orizontală, totul într-un minut (sau în limita a 30 de mutări). Nişte tips and tricks pe blogul lor.
PS: Nu mă înjuraţi prea tare dacă deveniţi dependenţi 😛
Să începem cu o pauză de râs.
Ok, acum vă rog să vă amintiţi când aţi citit ultima oară un articol bun pe EVZ.ro. Eu m-am gândit aseară, am căutat şi prin History în browser şi am găsit vreo 2 articole pe care le-am accesat în ultimele luni. Nu articole mişto pe care să le dau mai departe, pur şi simplu nişte linkuri pe care am dat click!
Articolul apărut pe paginademedia e o resursă foarte mişto de fun. Începând cu declaraţia Simonei Ionescu, redactorul şef al ziarului, care se plânge că ajung prea puţine ziare la oameni şi lumea se bate pe ele. Da, sunt convins că lumea plânge pe la colţuri după Evenimentul Zilei. Mare grijă în caz că v-aţi cumpărat unul dimineaţă, sunt foarte mari şansele să fiţi jefuiţi!
Pe urmă e întreaga argumentaţie care stă la baza paywallului: ziarul face foarte puţini bani şi o duce greu. Dacă The Sun a ridicat paywall pentru că avea conţinut mult video din Premier League şi simţea nevoia să scoată bani cu materialele exclusive, EVZ nu modifică nimic la conţinut (care nu e strălucit) şi cere bani pe el.
Mai mult, din articol ai impresia că abonamentul online va costa 8 euro pe lună + TVA. Ceea ce ar fi enorm, ţinând cont că The Sun percepe o taxă de 8 lire (cam 9 euro jumate) şi oferă rezumate şi goluri din Premier League, oferte de genul „free pass la Odeon IMAX pentru toată familia” ‘+ conţinut. Căutând mai multe informaţii pe net am concluzionat că e vorba de adonamentul pentru print, momentan nu există o ofertă pentru articolele ce vor fi trecute sub paywall.
Teoretic e corect raţionamentul de tipul „taxăm pentru conţinutul online din respect pentru cei care dau bani pe ediţia print”, dar trebuie făcută şi asta cu cap. GSP a ales să publice anumite articole în print pentru a încuraja creşterea vânzărilor. Dacă tu îmi dai oricum articolele pe net după câteva zile, chiar şi contra cost, de ce să mai cumpăr ziarul? Şi de ce le mai zice „exclusiv print” dacă nu vor fi exclusiv în print? Chiar nu înţelegem sensul unui termen?
Paywallul EVZ pare a fi un fiasco total încă dinainte de lansare şi, din păcate, nu va salva din punct de vedere financiar publicaţia. Probabil că o s-o mai ducă aşa 1 an şi pe urmă intră în colaps.
IKEA şi-a lansat catalogul pentru anul viitor, jumătate din Bucureşti e în extaz. Nu înţeleg exact care e miza catalogului în sine, mai ales că oricum ajungi să cumperi mult mai multe chestii decât ţi-ai propus odată ce ai intrat în magazin. Mi se pare că e mai mult subiect de discuţie pentru gospodine şi analiză pe text.
Dar cu toate astea rămâne una dintre cele mai vechi forme de publicitate cu o apariţie neîntreruptă în ultimii 60 de ani.
De pe coperta catalogului 2014 cel mai mult îmi place borcanul ăsta din dreapta, care e foarte etanş. Păi dacă avea bunica borcane de-astea, cred că mâncam şi peste zece ani din zacusca făcută acum 🙂
Cataloagele se împart începând cu 19 august, pe Ikea.ro veţi găsi o hartă interactivă cu statusul distribuţiei, se vor da 950.000 de exemplare în Bucureşti, Ploieşti şi împrejurimi, iar dacă cumva rămâneţi fără catalog să ştiţi că îl găsiţi şi online. Dacă faceţi colecţie sau ceva pot să vă dau catalogul meu.
În România nu mai rentează să faci jurnalism de calitate, nu cumpără nimeni. Şi nici când e gratis n-are timp toată lumea să-l citească. Sigur, sunt şi câteva excepţii (DOR, Sub25), dar cred că şi alea se vor stinge la un moment dat.
Însă au mai rămas jurnaliştii, ăia care îşi amintesc cum se făcea meserie pe vremuri. Ăia care mai ştiu vag cum era când făceau câte un interviu, o anchetă sau un reportaj bun. Şi din când în când se mai apucă să scrie chestii mişto, fără porţia de titluri senzaţionale. De obicei publică pe unde apucă, pe la diferite reviste sau prin ziarele care încă mai apar.
Am dat, mulţumită Andrei, peste o serie de articole care intră în categoria asta restrânsă a textelor bune, găsiţi mai jos linkurile. Autor este Viorel Ilişoi, iar publicaţia care le găzduieşte e Jurnalul, ceea ce a sporit surpriza.
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 – Ţara lui „Merge şi aşa”
episodul 2 – Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 – Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 – Sufletul mort al Vienei
episodul 5 – Şunca din seif
episodul 6 – Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 – O, ce vacă minunată!
episodul 8 – Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 – Nişte provinciali
episodul 10 – Un vagon numit Europa
episodul 11 – Primire cu câine și sare
episodul 12 – Podișca lui Oprescu
episodul 13 – Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
Şi cu ocazia asta mi-am adus aminte de Revista Flacăra, despre care am şi scris la un moment dat. Şi care văd ca a fost abandonată, din nou.
