Casual stuff

Începem de mici cu dileme filosofice. Suntem forţaţi să facem alegeri imposibile, contra legilor naturii, încă din copilărie. Întrebarea „Pe cine iubeşti tu mai mult, pe mami, sau pe tati?” ne apasă încă de la câţiva ani şi se extinde apoi la bunici, fraţi, surori şi orice alte dihotomii posibile pe baza arborelui genealogic.

Cred că asta e întrebarea cea mai grea, care ne urmăreşte pe tot parcursul vieţii, una din puţinele la care nu putem să răspundem. Pe lângă ea, în timp, mai vin altele şi altele. Apar soţii, amante, iubite şi trebuie să stabileşti pe care o iubeşti mai mult. Ulterior alegi unul dintre copii.

Şi vine un moment ca cel de mâine, în care pur şi simplu nu poţi alege. E un exerciţiu de imaginaţie care depăşeşte puterea imaginaţiei.

Avem următoarea problemă:

Între mami şi tati răspunsul e X. Totodată, trebuie luată în calcul sintagma „Mamă te iubesc, dar mai mult pe Steaua” şi în funcţie de ea, stabilit răspunsul pentru: Liverpool sau Steaua?

Mai întâi s-a tuns scurt Roxana Radu şi a obţinut o donaţie pentru asta de la un binefăcător anonim. Au urmat-o Mikapana, Tara, Anca Bundaru şi Corina Georgescu.

La întrebarea „Băi ţie cum ţi se pare chestia asta?” primită aseară, am răspuns că nu sunt cel mai mare fan. Interlocutoarea mea era convinsă că o să fiu contra.

N-o fac special, zău, dar chiar nu văd logica acestui gest. Am înţeles să se tundă R.R., pe urmă şi Mikapana, dar chiar să se tundă toată lumea din jur nu mai înţeleg. E de apreciat că faci ceva pentru o cauză, dar soluţia nu mi se pare asta. Dacă toate tipele din jurul nostru vor fi tunse scurt, lumea n-o să devină brusc un loc mai bun. Gestul e impresionant, faptul că îl fac tot mai multe tipe din jur nu mă încântă. Şi ştiu că mai sunteţi out there, numai din ce-am mai vorbit eu pe la colţuri de stradă, dar n-o ziceţi pentru că nu e bine să fii anti-trend.

Şi nu înţeleg ce-i cu donatorul. E vreun dubios ca în Charlie’s Angels care taie părul şi pe urmă îl miroase? Sau care e faza? Că peruci nu face din părul Ancăi Bundaru de exemplu.

Plus că acum urmează toate perioadele alea de păr extrem de scurt, foarte scurt, scurt, cam scurt, destul de scurt, nu foarte scurt, până la umeri (da, aşa împart eu categoriile de păr) prin care trebuie să treacă până ajung iar la lungimea iniţială.

Şi să mai ştiţi că mie chiar îmi plac tipele cu părul scurt. Dar asta nu înseamnă că trebuie să vă tundeţi toate 😛

Meci, shaorma de la Genin şi semifinalele US Open. Aşa arată o sâmbătă excelentă*.

Mai mult nu scriu pentru că nu meritaţi. O să vă spun eu de ce. Şi oricum am preocupări mai importante. Joi Steaua joacă pe Anfield cu Liverpool şi eu nu ştiu cu cine să ţin.

*) Atenţie! Nu încercaţi asta acasă cu vreo shaorma locală!

Aţi observat că ne ferim să mai etichetăm oamenii, arta, filmele sau alte chestii din jurul nostru drept extraordinare, mişto sau super? Tot ce-i de apreciat a devenit „ok”. Da, sunt un cuplu ok, a fost o piesă ok, berea asta e ok, drumul n-a fost prea greu – a fost ok. Ţi-a plăcut ciorba? Băi, n-a fost cea mai bună ciorbă, dar a fost ok.

Când suntem chiar siguri de calităţile pe care le promovăm, apar superlativele ‘chiar ok’ sau ‘foarte ok’ şi superlativul absolut ‘chiar foarte ok’. Dacă vrem să filosofăm, şi vrem să filosofăm, pentru că altceva n-avem mai bun de făcut în timp ce creşte deficitul bugetar şi datoria la FMI, putem să ne imaginăm că poporul a devenit mai precaut.  Să nu luăm okeizarea naţiunii drept o simplă transformare lingvistică, hai să gândim că ne e teamă. Ne e teamă să nu ne fie descoperit entuziasmul în unele cazuri, sau pur şi simplu ne-am blazat.

Dar probabil că nici asta nu e foarte rău şi în niciun caz foarte bine. E ok.

Pe locul defunctei Autogări din Militari a răsărit, nu-i aşa, o parcare. La un scurt reasearch pe net aflăm că municipalitatea în frunte cu edilii au decis că ne trebuie nişte parcări la intrarea în oraş. S-au prins ei că locuiesc bucureşteni şi în afara oraşului, în zona metropolitană.

Foarte frumos, mecanismul e simplu: dai 100 de lei şi ai loc de parcare la autogară. De acolo iei metroul şi ajungi la locul de muncă. Mişto era dacă făceau parcările astea înainte să înceapă să se ridice maşini. Atât la ieşirea din oraş, cât şi în buricul târgului, la Romană de exemplu.

Ca să nu mai spun că americanii aveau parcările astea de prin anii ’50. Stătea omul în afara oraşului, venea cu maşina până la gară, lua trenul până în oraş şi aia era (pentru documentare, urmăriţi primele sezoane din Mad Men).

Am fost la Horezu. A fost naşpa. Pensiunea nasoală, drumul prost, n-am avut net. Am suferit. The end.