Casual stuff

A fost Noaptea Agenţiilor, eveniment cu pronunţat caracter hipsteresc, aşa cum anticipam. A fost interesant şi nu prea. Am ajuns doar la 6 agenţii, din diferite motive. Îmi pare rău că n-am fost şi la Saatchi şi că Webstyleru e în munţi. Dar să le luăm pe rând.

MB Drăgan Nu era Mihai Drăgan acolo, dar erau Alex Buga, Dan Berte şi Maria Olteanu. Mă rog, nu numai ei. Lume, caterincă, pacman pe ditamai peretele. Mai un punch, mai  o limonadă, mai un highscore la PacMan. Sediul lor e foarte mişto, dar momentan strada e sub asediu. E probabil în top 3. Mi-ar plăcea un birou ca al lor.

Rusu – Borţun Căsuţă mai veche, pe modelul Millenium, cu un aer interbelic. Uşi înalte şi curte simpatică. Muuuultă lume în curte, ceva feţe cunoscute, atmosferă mai agitată decât la prima oprire. Totuşi, prea agitată pentru gusturile mele, am plecat repede. Ce-i drept, când nu poţi să bei şi nici nu cunoşti multă lume, să intri în vorbă cu necunoscuţi nu prea e fun.

Grey Aici mi-a picat faţa. La propriu. Ştiam că Grey are un sediu mare, dar nu intrasem decât foarte puţin în curte. De data asta am avut ocazia să studiez toată clădirea. Că e o ditamai clădirea. Palatul lui Becali e sugar pe lângă sediul Grey. La intrare un candelabru imens, totu în marmură, ce scări, ce uşi! Superb. Zici că eram la muzeu. Iar mansarda la care stă creaţia e mult prea mişto ca să fie adevărată. Ca să nu mai spun că în curte era un super concert şi plin de lume. La Grey aş merge de plăcere să muncesc. Gratis.

Leo Burnett Când am ajuns era jos un mare party. Fooaaaarte mulţi hipsteri. Ne-am învârtit puţin şi am plecat. Ce-i drept, am ajuns şi târziu. Clădirea nu-i aşa şi nici pe Leo nu-l găsiţi ca aici, dar e nice.

Green Pixel David Pripas şi Alex Tunaru jucau rugby-tag. Lumea îi încuraja, înauntru se făcea karaoke cu fetele de la Orlando Interactive. Căsuţa lor e în spatele unui bloc mare de pe Ştefan cel Mare şi cred că au mari probleme cu locurile de parcare, în rest părea nice. Puţin pe stilul Rusu Borţun.

Headvertising Ultima oprire a fost la The Ark. Clădirea o ştiam şi sediul Head îl văzusem prin poze. E. Dacă e, e. După Grey e probabil pe locul 2, mai ales că oamenii au fost foarte simpatici şi ne-au arătat una-alta. La cel mai fericit birou al publicităţii româneşti stau împreună Bogdana şi Şerban Alexandrescu. În rest, aerul e hipsteresc şi acolo, dar nu foarte. Cu amplasamentul am eu o problemă, că nu mi-aş lăsa maşina parcată o zi întreagă acolo.

Dacă era mai lungă şi mai interesantă, noaptea agenţiilor era şi mai tare, dar deocamdată a fost bun şi programul ăsta de vizitare. Cum altfel ajungeam să văd super sediul Grey?

Aseară m-a oprit poliţia. Era un control de rutină (nu, mamă, nu făcusem nimic rău). Şi după ce mi-a făcut observaţie că am trecut pe galben (nu mai era nici măcar roz, era roşu toată ziua) mi-a dat actele şi la revedere. Dar asta m-a făcut să-mi amintesc de regula după care mă ghidam în primii doi ani de condus. De fapt, în primul an, pe urmă m-am mai potolit.

Aceasta zicea că nu poţi să încalci 3 reguli de circulaţie concomitent. Eu după 2 săptămâni de condus deja nu mai aveam semnele de începător, aşa că asta era una. Cea de-a doua era de obicei centura. Dacă n-aveam centura pusă şi nici semnele, nu puteam să vorbesc la telefon. De obicei când vorbeam la telefon îmi puneam repede centura 😀

Dacă aveam şi centura şi nici nu vorbeam la telefon, puteam să trec pe roşu.

După ce-am făcut un an, puteam să vorbesc la telefon depăşind viteza legală sau să trec pe roşu fără centură.

Ce logică aveau toate astea? Absolut niciuna, dar doi ani cât am mers pe regula de 3, nu m-a oprit niciodată poliţia. Dar niciodată. Acum, de când port centura şi nu prea vorbesc la telefon, mă opresc non stop pentru verificări.

Morala? Ok, nu avem o morala azi :))

1. Diseară e Noaptea Agenţiilor, eveniment care va urca Muntele Coolness şi de la anu’ o să fie suprapopulat cu agenţii şi hipsteri. Anul ăsta e încă ok, deci mergem 😛

2. Să vă spun care e povestea bannerului de la Orange cu pana şi cu telefonul care râde: Agenţia l-a făcut fără sunet. Clientul a zis că nu iese în evidenţă aşa că au propus să facă roll over pe toată pagina. Agenţia s-a opus şi a propus să rămână aşa. Clientul a zis că el dă banii şi a propus ca sunetul să intre automat şi să-ţi fută urechile on and on and on. Agenţia s-a conformat şi l-a pus pe flasher să facă modificarea. Flasherul s-a uitat strâmb, a înjurat printre dinţi şi a făcut modificarea. Cine îşi ia toate înjurăturile de la useri? Flasherul.

3. Am întârziat.

Ok, nu erau trei, erau două 😛

Mai aveţi cam o săptămână să participaţi la concursul organizat de MB Drăgan, Adevărul şi National Geographic. Arată-ne România ta vă trimite într-o excursie de 10 zile prin ţară dacă puneţi poze sau poveşti cu locurile preferate din ţară. Pe Twitter e chiar prea simplu să participaţi, plus că se câştigă multe cărţi din colecţia National Geographic Traveler.

Detalii privind înscrierea găsiţi aici şi nişte poze mişto găsiţi pe aplicaţia de Facebook (care aplicaţie vă cere nişte date ca să intraţi în ea, ca să ştiţi).

Ca şofer am avut mereu două probleme în trafic: motocicliştii (scuterişti, chopperişti etc) şi taximetriştii. Ăştia cu maşini galbene chiar nu mă deranjau la început. Eu mergeam liniştit, ei mă ocoleau şi gata. Dar pe motociclişti am o mare, mare boală din prima zi de carnet.

Motocicliştii sunt ca femeile. Vor drepturi egale, dar când e de stat locului într-o coadă mare, nu pot sta. Că doar de-aia mi-am luat motor, să mă strecor. Deci drepturi egale să fie, îndatoriri mai puţin. De ce să-mi ţin eu banda? De ce să mă trag pe margine ca să încapă o maşină în faţă la semafor? De ce să nu fac slalom printre maşini? De ce să nu mă bag între două maşini care merg una lângă alta?

Şi după ce îi omori, sare toată comunitatea. Păi da’ cum e posibil, trebuie să fim protejaţi! Atunci respectaţi aceleaşi reguli.

Într-o comparaţie foarte rasistă şi misogină, dacă maşinile sunt bărbaţi şi motocicletele sunt femei, bibicliştii sunt negri. Pe de-o parte au trăit într-un mediu total periculos, pe de altă parte dacă acum îl atingi e discriminare rasială. În momentul ăsta categorie mai antipatică decât aia a bicicliştilor nu există în trafic. Poate cea a şoferilor cu numere de Bulgaria, care s-au înmulţit prin Bucureşti şi care încurcă traficul în cel mai medieval mod cu putinţă.

Şi ziceam de biciclişti. Am mulţi prieteni care se deplasează pe două roţi şi care vor fi supăraţi. Ştiu că e periculos, ştiu şi că e bine pentru mediu, dar asta nu înseamnă că trebuie să am o grijă în plus când ies în trafic.

Pistele. Pistele alea sunt nişte piste proaste. Pentru că sunt trasate pe mijlocul trotoarului, pietonii nu mai au pe unde să treacă. Sunt locuri în care accesul pentru pietoni e mai îngust decât ăla pentru biciclişti. Şi dacă nu te dai, comentează. Ce faci domne, stai pe pistă?

Semafoare Eu ştiu că la semafor (sau la treceri de pietoni) cetăţeanul trebuie să se dea jos şi să treacă pe lângă bicicletă. Aşa ştiu eu. Nu numai că bicicliştii nu fac asta, dar ei trec chiar şi când maşinile stau. Adică până la semafor eşti maşină, la semafor traversezi cu pietonii.

Trafic Dacă s-au făcut pistele alea, mai ales prin centru, nu mai mergi pe stradă. Nu mai mergi. Pentru că n-am benzi de 1,5 ca să te pot depăşi, eu trebuie să merg pe toată banda. Prin urmare tu mă încurci rău, dar rău de tot. Zilele trecute aveam un tramvai în stânga şi un biciclist în faţă. Se mişcau în reluare, coadă de maşini în spate. Dacă încercam să-l depăşesc ori intram în tramvai, ori mă urcam pe el. Trotuarul cu pista mă-sii era liber. Nici pietoni, nici nimic. Am claxonat discret, cât să vadă. S-a întors, s-a uitat şi a pedalat liniştit în continuare în rând cu tramvaiul.

Nu, n-o să vă spun un banc bun. E vorba de poliţişti, care sunt ei un banc în sine. Vi s-a întâmplat vreodată să vă oprească poliţia la verificări de rutină? Vi s-a întâmplat probabil.  Şi ştiţi cum întreabă ei „aţi consumat băuturi alcoolice?”. Tu zici nu. El întreabă automat „Sigur?”. Oh da, asta o să mă convingă să mărturisesc. Dacă tu mă întrebi „sigur?” eu o să spun spăşit că am consumat. Şi ca să nu se termine aici lucrurile, te întreabă „punem aparatul?”. Nu, nu-l punem.

Asta e fix ca întrebarea aia de la şcoală cu „tu ce notă crezi că meriţi?”. Dacă eram bun la evaluări, mă făceam profesor direct, nu stăteam prin şcoli.

Şi bonus, în seara asta era filtru la podul Grozăveşti. Mirificul, extraordinarul pod. Doi cetăţeni, unul şef celălalt executant. Mă opresc fix lângă ei şi şeful zice „Spune-i să pregătească actele” – „Vă rog să pregătiţi actele”. „Spune-i că vin imediat” – „Vine imediat colegul meu”. Eram la 50 de cm de ei, oprisem muzica şi aveam geamul deschis. Şi pe urmă al doilea vine şi cică „Bună seara, aţi pregătit actele?”.

Începem de mici cu dileme filosofice. Suntem forţaţi să facem alegeri imposibile, contra legilor naturii, încă din copilărie. Întrebarea „Pe cine iubeşti tu mai mult, pe mami, sau pe tati?” ne apasă încă de la câţiva ani şi se extinde apoi la bunici, fraţi, surori şi orice alte dihotomii posibile pe baza arborelui genealogic.

Cred că asta e întrebarea cea mai grea, care ne urmăreşte pe tot parcursul vieţii, una din puţinele la care nu putem să răspundem. Pe lângă ea, în timp, mai vin altele şi altele. Apar soţii, amante, iubite şi trebuie să stabileşti pe care o iubeşti mai mult. Ulterior alegi unul dintre copii.

Şi vine un moment ca cel de mâine, în care pur şi simplu nu poţi alege. E un exerciţiu de imaginaţie care depăşeşte puterea imaginaţiei.

Avem următoarea problemă:

Între mami şi tati răspunsul e X. Totodată, trebuie luată în calcul sintagma „Mamă te iubesc, dar mai mult pe Steaua” şi în funcţie de ea, stabilit răspunsul pentru: Liverpool sau Steaua?