Casual stuff

V-am mai zis că am început viaţa şcolară într-o clasă de elite. Tare greu au aranjat ai mei să intru în clasa copiilor care făceau cele mai frumoase bastonaşe la grădiniţă, care învăţau cel mai repede poezii şi care ştiau cel mai bine cum să spună „farfurie” şi „lingură” în engleză.

Şi cu tot efortul lor am nimerit în prima zi de şcoală la o altă clasă. De-asta eu nici n-am poze cu colegii mei în prima zi, am cu alţi copii. Atunci am beneficiat de insistenţele mamei, care până la urmă m-a luat din clasa în care nimerisem întâmplător şi m-a dus la clasa de copii deştepţi. Asta a fost prima alegere care mi-a influenţat educaţia. Dacă rămâneam la clasa respectivă probabil aş fi ajuns ca toţi ceilalţi copii de acolo. Ei au fumat primii, ei se băteau mereu, ei erau printre clasele problemă.

Ţin minte că eu nu prea voiam să mă mai mut, mai ales că stăteam în bancă cu un băiat care părea destul de cool şi mai avea şi lanţ de aur la gât. Ceea ce la 7 ani mi se părea un element diferenţiator esenţial. Dar a ştiut mama mai bine. Au urmat teste, caiete de lucru suplimentar, exerciţii şi teme în plus venite fie de la învăţătoarea noastră, doamna Nanciu, fie direct de la mama. Iar în clasa a cincea aveam 17 copii olimpici. Pe municipiu eram ca la Balonul de Aur: 3 fete pe podium şi toate de la noi din clasă. Noi mergeam la olimpiadă la fel cum alţi copii se duceau în parc. Şi ne-a prins bine.

Liceul aş fi vrut să-l fac la Lazăr. Citisem eu Cişmigiu et Comp. şi nu exista liceu ‘mai minunat’. Dintr-o altă întâmplare am ajuns la Şcoala Centrală dar am avut ocazia să mă mut în Lazăr încă de la începutul clasei a 9-a. N-am făcut-o şi s-a dovedit a fi a doua alegere importantă. Atunci n-a mai ales mama, am ales eu şi bine am făcut. Am descoperit că există ceva ‘mai minunat’ decât Lazărul. N-aş da cei 4 ani în Şcoala Centrală pe nimic din lumea asta.

Pentru unii copii alegerile astea nu sunt la îndemână. Dar UNICEF ştie că „Viitorul copiilor începe la şcoală” şi în cadrul acestei campanii încearcă să aducă schimbarea. Puteţi dona sau vă puteţi informa despre eforturile UNICEF pe www.sustineunicef.ro.

PS: Pe mine m-a onorat invitaţia de a scrie despre această campanie, mai mult decât vă închipuiţi. Şi ca să subliniez asta, vă reamintesc ce înseamnă să susţineţi UNICEF. Timp de 100 de ani FC Barcelona n-a avut niciun logo pe tricouri. În 2006 au încheiat un contract cu UNICEF prin care catalanii plăteau 1,5 milioane de euro anual pentru asocierea de imagine. Asta în condiţiile în care toate cluburile iau bani grei de la sponsorii de pe tricou.

De când cu avalanşa de Social Media Manageri, Online Executives şi toată suita de funcţii digital comm.-related, primesc tot felul de invitaţii pe Facebook. De la prietenul X care mă învită la un concurs, de la amica Y care îmi sugerează să-mi placă locul ei de muncă. Opriţi-vă din chestia asta. Atunci când vă angajaţi nu vă întreabă nimeni câţi followeri şi câţi prieteni aveţi. Nu în funcţie de asta sunteţi angajaţi. Sau dacă angajatorul se uită şi la asta, nu înseamnă că vrea să vă transformaţi într-o portavoce de brand. Vrea doar să verifice dacă aveţi habar cu ce se mănâncă chestia asta. Dacă ai 10 followeri pe Twitter şi 3 twitturi, e puţin probabil să-mi poţi face o strategie coerentă de comunicare pentru canalul respectiv.

Teoretic, voi vă angajaţi într-un loc de muncă pentru că aveţi nişte skilluri dezvoltate. De ele trebuie să vă folosiţi când începeţi să promovaţi ceva, nu de prietenii voştri.

Că tot s-a vorbit la Brands, Blogs and Cookies despre asta, voi aveţi un brand personal. Mai mic sau mai mare. Un branduţ, un branduleţ personal. Când vă angajaţi undeva nu vă vindeţi brandul. Nu scrie nicăieri în contract că trebuie să daţi RT la tot ce zice compania voastră. Nici că trebuie să ne sugeraţi să dăm Like la toate prostiile pe care le promovaţi. Voi credeţi că vă ajutaţi pe voi, dar de fapt nu-i aşa.

Pe Twitter sunt câteva conturi de companie pe care nu le urmăresc pentru că ştiu că vor primi RTuri de la oamenii care se ocupă de cont. Când face ceva Borţun Olteanu ştiu că o să dea RT Ligia, când face ceva Kaspersky văd la Carmen. Când a început Cristina să se ocupe de contul Webcard, a dat nişte RTuri şi gata, am fost nevoit să urmăresc contul de companie ca să văd ce mă interesa.

Iar îi dau exemplu pe Buddha şi Auraş, dar ei sunt cele mai recente nume pe lista de Sociali. De la Buddha am văzut vreo 3 RTuri cu BCR în vreo 2 luni şi ceva. La Auraş la fel (adică puţine).

Construiţi strategii de comunicare sau „declinaţi” pe online strategiile alea mari, faceţi lucruri, creaţi conţinut pe conturile sociale şi lumea o să vă urmărească şi fără să le cereţi voi asta.

Era mai bine înainte. Nu, nu pe vremea comuniştilor, ci înainte să ne nişăm cu toate magazinele astea. Înainte să avem Hornbach, Dedeman, Kika, Praktiker, Bricostore, Mr. Bricolage şi restul suitei de magazine cât mai nişate care ne aduc mai aproape de casă obiecte inutile cu care am supravieţuit 50 de ani de comunism şi încă vreo 10 după. Vorbesc de aparatura aia pe care o avem în debara cu toţii şi pe care nici măcar de sărbători n-o folosim.

Toasterul. Eu am prins vremurile alea în care pâinea se prăjea înfiptă în furculiţă sau cel mult pe o plită. Nu cred că se găseau prea uşor toastere imediat după Revoluţie, dar ştiu sigur că oricum nu ne-ar fi folosit. Câtă pâine prăjită să mănânci? Dar imediat cum ne-am capitalizat şi s-au deschis atâtea hyper-magazine cu superoferte, a trebuit să luăm toaster. Ba chiar am primit unul cadou, motiv pentru care avem două toastere care zac prin debara şi Citeşte tot articolul

Aseară m-am nimerit la oră de vârf prin centru şi am asistat (din maşină) la inaugurarea statuii lui Carol I de vis-a-vis de Palatul Regal. S-a cântat imnul, s-au rostit nişte discursuri, s-au făcut poze. Tot ce am văzut eu a durat maxim 10 minute (cât am fost blocat în zona aia, pe toate cele 6 benzi, câte are acolo Calea Victoriei).

Vorbim despre Carol I, cel mai mare conducător al „spaţiului carpato-danubiano-pontic”. Vorbim despre omul care ne-a ajutat să obţinem independenţa, vorbim despre un neamţ pentru care ar putea să mai păstrăm o brumă de respect.

Statuia s-a întors acolo după vreo 60 de ani, fiind distrusă de comunişti. Iniţial a fost inaugurată de Carol al II-lea (care din punctul meu de vedere e cel mai prost conducător pe care l-a avut ţara asta vreodată).

Cred că merita un eveniment cu ceva mai mult de 30 de persoane, dintre care 20 de jurnalişti.

Ce-a făcut mă, Georgeasca? A pornit ea un blog şi s-a apucat să plimbe lumea prin ţară? Mare lucru…

Poate nu pare mare lucru să începi un proiect online şi să aniversezi un an. Dar sunt atâtea proiecte care n-au prins nici primul an, că aş putea umple pagina de linkuri. Dacă pe lângă asta mai plimbi şi zeci de bloggeri să le arăţi ţara, dacă te implici activ în comunitate, dacă începi să colaborezi cu companiile de pe nişa ta, se cheamă că ai făcut ceva.

Noi, ăştia care ştim că proiectele nu se nasc peste noapte, şi în niciun caz cu un an vechime, am fost aseară la Atelierul Wagner să bem un pahar cu vin în cinstea Corinei. Asta cu vinul a fost doar de titlu, noi eram de fapt nevorbiţi. V-am mai zis că bloggerii sunt cam nevorbiţi şi se cer nişte evenimente. Am văzut nişte oameni pe care nu-i mai văzusem de o grămadă de timp, am râs, am cunoscut-o pe Paula Negrea, tipa mişto care îmi îndulcise ziua marţi.

Dar da, am putea spune că a făcut şi Georgeasca un fel de happening pentru blogu’ ăla pe care îl are ea şi au venit nişte oameni. Ce mare lucru?

Nu sunt cel mai civilizat şofer din câţi există. Conduc destul de agresiv, acord prioritate pietonilor atunci când consider că e oportună oprirea, depăşesc prin dreapta etc. Mă încadrez în categoria şoferilor pe care îi aminteşte Michel Tournier în citatul de mai jos:

Mulţi bărbaţi, chibzuiţi şi ponderaţi în vremuri obişnuite, devin nişte brute imbecile de îndată ce au un volan în mâini şi un accelerator sub talpă. Ei nu conduc cu capul, ci cu sexul.

Toate astea se schimbă pe timp de ploaie. Regulile jocului sunt cu totul altele atunci, ţinând cont că tu eşti în maşină la căldură şi pietonul e în ploaie.

Pentru că mama nu m-a născut în maşină şi am circulat pe jos şi pe vânt şi pe ploaie. Iar când plouă torenţial, umbrela e pe post de zmeu în bătaia vântului şi eventual mai ai şi ceva de cărat, nu-ţi mai arde de nicio maşină şi vrei să ajungi cât mai repede sub un acoperiş.

Aşa că pe timp de ploaie încerc să respect câteva reguli de bun simţ. În primul rând pe ploaie aştept oricâţi pietoni ar fi. Pe uscat încerc să-i mai educ, să se grupeze, să nu treacă în şir indian, să nu se comporte ca şi cum ar fi strada lor, dar pe ploaie e altceva, pentru că pe ei îi plouă şi pe mine nu.

În al doilea rând merg pe banda din mijloc pe cât posibil. În niciun caz banda 1 pentru că acolo sigur sunt gropi, sigur e apă şi SIGUR sunt şanse să stropeşti pe cineva. Banda a 3-a e cam la fel în multe situaţii.

Dacă n-am încotro, merg cât mai încet, cu ochii pe oglindă ca să-mi dau seama ce val de apă stârnesc.

Iar bălţile se iau în viteză doar dacă nu e lume prin preajmă, chiar dacă sunt pe mijlocul străzii.

Iarna e mai nasol, că regulile se inversează, atunci ar fi bine ca pietonii să înţeleagă că nu poţi să mai frânezi instant şi abia pleci de pe loc pe gheaţă.

Editorii site-urilor de ştiri s-au pregătit cu materiale despre cum i-a luat iarna pe nepregătite pe edili.

Noi ne-am pregătit să anticipăm pe twitter şi facebook articolele de pe site-urile de ştiri despre cum ne-a luat iarna pe nepregătite.

Iar edilii s-au pregătit să fie luaţi pe nepregătite ca să avem noi ce discuta câteva zile.