Casual stuff

Am observat că e o practică răspândită. Sunt tot mai mulţi oameni care se plâng. De cât de greu e la serviciu, de şcoală, de problemele de sănătate, de somnul prea puţin, de bani şi preţul benzinei. Nu vă foloseşte la nimic. Aşa că vă puteţi opri.

Puţinii oameni care nu se plâng sunt mai fericiţi. Sau măcar mai liniştiţi. Deşi sunt convins că au problemele lor, au maşinile lor în care trebuie să bage benzină, au şefi, profesori şi ficatul mărit. Dar încearcă să privească totul cu optimism şi evită să povestească toate problemele lor cunoscuţilor. Atenţie, nu apropiaţilor, ci cunoscuţilor. Pentru că, nu-i aşa, nu e nimeni mai potrivit să afle toate ofurile tale decât un om cu care te vezi o dată la 3 ani.

În weekend am fost la munte, pe Valea… nu dăm nume. Am plecat dintr-un oraş, nu dăm nume, capitală a unei ţări şi am ajuns după vreo 3 ore într-o staţiune, nu dăm nume, care găzduieşte un castel regal. Drumul cu autoturismul meu de origine franceză a fost liniştit, chiar dacă m-au mai depăşit câteva maşini de lux, nu dăm nume.

Ajuns în staţiunea de care vorbeam, am luat masa într-un restaurant din centru. Am comandat ciorbă de burtă, cârnaţi dintr-o anumită zonă a ţării, nu dăm nume şi papanaşi. Am băut şi un suc, nu dăm nume, ştiţi voi, din ăla cu reclama cu Moş Crăciun.

Pe drumul de întoarcere am oprit la o benzinărie, nu dăm nume, dar e prima benzinărie cum ieşi din staţiune pe dreapta. După ce am pus benzină am luat-o încet spre oraşul din care plecasem dimineaţă, nu dăm nume, şi am început să mă uit la reclamele de pe panouri. Erau reclame la o bancă, nu dăm nume, la un ziar foarte cunoscut, nu dăm nume, la o reţea de telefonie mobilă, la o maşină japoneză, la o marcă de pantofi. Mi-a plăcut mult reclama unui fast-food foarte cunoscut, nu dăm nume dar trebuie neapărat să o căutaţi. E bestială.

Când am ajuns acasă m-am pus în patul meu pe care l-am luat de la un magazin suedez, nu dăm nume, şi pe care singur l-am asamblat. Am adormit gândindu-mă la cât de frumoasă a fost ziua mea.

… ce faceţi de revelion?

S-a încheiat prima ediţie #jobpenet şi a ieşit foarte bine. La următoarea ediţie mai avem de lucrat, dar acum ştim cam la ce trebuie să ne aşteptăm. V-am spus că prima ediţie e de test. Dar nu despre asta e vorba, ci despre mulţumiri.

Mulţumesc Carmen şi Ligia pentru două ore în care aţi muncit cot la cot cu mine pentru update de pagini, replyuri şi direcţionat oamenii pe joburile care i-ar putea interesa.

Mulţumesc Alex pentru logo, customizat de temă şi restul de chestii tehnice.

Mulţumesc Costin, Bobby, Adi şi Alex pentru sprijin, sfaturi, contactul cu angajatorii, promovarea ideii şi încurajări 🙂

Mulţumesc Makavelis şi TheFUA pentru că m-aţi susţinut încă de când v-am povestit ce vreau să fac.

Mulţumesc tuturor celor de pe Twitter care au înţeles că încercăm să ajutăm nişte oameni să-şi găsească joburi şi nu e loc de glume pe hashtag.

Mulţumesc tuturor celor care au preluat pe blogurile lor informaţii legate de JobPenet.

Mulţumesc 🙂

Acum rămâne să vedem care sunt rezultate, dincolo de RTuri şi numărul de oameni care au folosit hashtagul. Important e ca #jobpenet să fi ajutat pe cineva să se angajeze. Revenim cu cifre.

Mâine e #jobpenet. Multe joburi, mult interes din partea angajatorilor, ne vedem mâine la 11:00 🙂

Andi Moisescu şi-a lansat în sfârşit blogul! www.andimoisescu.ro E perfectibil.

B’estfest 2011 va avea un loc de desfăşurare potrivit unui festival. Păcat că e cam departe, sper să merite.

Am început să testez Storify – un serviciu care cred că poate reprezenta o soluţie pentru eliminarea zgomotului. Sau măcar mă va ajuta să povestesc mai uşor anumite lucruri prietenilor mei.

Alex m-a invitat la Internet Lynx să vorbim despre bloguri şi publicitate. Şi pentru că nu sunt expert nici în bloguri şi nici în publicitate, pregătesc şi un proiect Twitter-related pe care o să-l anunţ în direct (şi în Exclusivitate!!!!!!1111unununu) la el în emisiune. Ca să nu mă duc cu mâna goală 🙂

Radio Lynx de la 8 la 10.

Imaginaţi-vă că unul dintre cei mai buni prieteni dispare brusc de pe net. Îşi şterge contul de Twitter, pe cel de Facebook,  Yahoo Messenger… tot. Sau nu mai intră deloc. Şi îşi închide telefonul mobil. Cum aţi lua legătura cu el? Câţi dintre voi mai ştiu numerele de telefon fix ale prietenilor voştri? Dacă ăsta ar fi un criteriu de departajare, probabil v-aţi da seama că aveţi puţini prieteni.

Acum imaginaţi-vă câţi oameni v-ar mai căuta (şi ar şi reuşi să dea de voi) dacă aţi dispărea voi complet din online.

Suntem atât de conectaţi (şi dependenţi de conexiunile astea) încât dispariţia „digitală” a unui cunoscut coincide aproape cu o dispariţie în sensul mortuar al termenului. Uitându-mă peste oamenii pe care îi urmăresc pe Twitter, am constatat că mulţi dintre ei nu mai sunt activi şi mi-am dat seama că n-am mai interacţionat cu ei de la ultimele lor tweeturi. Pur şi simplu am uitat de ei.

Nu vorbesc despre prieteni (deşi trebuie să recunosc că mi-e mult mai greu să dau un telefon decât să scriu pe messenger sau un comentariu pe un blog), vorbesc de diferitele cunoştinţe. Oamenii ăia care apar şi dispar – oscilează între existenţă şi inexistenţă doar prin apăsarea unui buton.

A trăi a devenit în unele cazuri sinonim cu a activa pe net şi nu e deloc ok.