Casual stuff

Mai întâi s-a tuns scurt Roxana Radu şi a obţinut o donaţie pentru asta de la un binefăcător anonim. Au urmat-o Mikapana, Tara, Anca Bundaru şi Corina Georgescu.

La întrebarea „Băi ţie cum ţi se pare chestia asta?” primită aseară, am răspuns că nu sunt cel mai mare fan. Interlocutoarea mea era convinsă că o să fiu contra.

N-o fac special, zău, dar chiar nu văd logica acestui gest. Am înţeles să se tundă R.R., pe urmă şi Mikapana, dar chiar să se tundă toată lumea din jur nu mai înţeleg. E de apreciat că faci ceva pentru o cauză, dar soluţia nu mi se pare asta. Dacă toate tipele din jurul nostru vor fi tunse scurt, lumea n-o să devină brusc un loc mai bun. Gestul e impresionant, faptul că îl fac tot mai multe tipe din jur nu mă încântă. Şi ştiu că mai sunteţi out there, numai din ce-am mai vorbit eu pe la colţuri de stradă, dar n-o ziceţi pentru că nu e bine să fii anti-trend.

Şi nu înţeleg ce-i cu donatorul. E vreun dubios ca în Charlie’s Angels care taie părul şi pe urmă îl miroase? Sau care e faza? Că peruci nu face din părul Ancăi Bundaru de exemplu.

Plus că acum urmează toate perioadele alea de păr extrem de scurt, foarte scurt, scurt, cam scurt, destul de scurt, nu foarte scurt, până la umeri (da, aşa împart eu categoriile de păr) prin care trebuie să treacă până ajung iar la lungimea iniţială.

Şi să mai ştiţi că mie chiar îmi plac tipele cu părul scurt. Dar asta nu înseamnă că trebuie să vă tundeţi toate 😛

Meci, shaorma de la Genin şi semifinalele US Open. Aşa arată o sâmbătă excelentă*.

Mai mult nu scriu pentru că nu meritaţi. O să vă spun eu de ce. Şi oricum am preocupări mai importante. Joi Steaua joacă pe Anfield cu Liverpool şi eu nu ştiu cu cine să ţin.

*) Atenţie! Nu încercaţi asta acasă cu vreo shaorma locală!

Aţi observat că ne ferim să mai etichetăm oamenii, arta, filmele sau alte chestii din jurul nostru drept extraordinare, mişto sau super? Tot ce-i de apreciat a devenit „ok”. Da, sunt un cuplu ok, a fost o piesă ok, berea asta e ok, drumul n-a fost prea greu – a fost ok. Ţi-a plăcut ciorba? Băi, n-a fost cea mai bună ciorbă, dar a fost ok.

Când suntem chiar siguri de calităţile pe care le promovăm, apar superlativele ‘chiar ok’ sau ‘foarte ok’ şi superlativul absolut ‘chiar foarte ok’. Dacă vrem să filosofăm, şi vrem să filosofăm, pentru că altceva n-avem mai bun de făcut în timp ce creşte deficitul bugetar şi datoria la FMI, putem să ne imaginăm că poporul a devenit mai precaut.  Să nu luăm okeizarea naţiunii drept o simplă transformare lingvistică, hai să gândim că ne e teamă. Ne e teamă să nu ne fie descoperit entuziasmul în unele cazuri, sau pur şi simplu ne-am blazat.

Dar probabil că nici asta nu e foarte rău şi în niciun caz foarte bine. E ok.

Pe locul defunctei Autogări din Militari a răsărit, nu-i aşa, o parcare. La un scurt reasearch pe net aflăm că municipalitatea în frunte cu edilii au decis că ne trebuie nişte parcări la intrarea în oraş. S-au prins ei că locuiesc bucureşteni şi în afara oraşului, în zona metropolitană.

Foarte frumos, mecanismul e simplu: dai 100 de lei şi ai loc de parcare la autogară. De acolo iei metroul şi ajungi la locul de muncă. Mişto era dacă făceau parcările astea înainte să înceapă să se ridice maşini. Atât la ieşirea din oraş, cât şi în buricul târgului, la Romană de exemplu.

Ca să nu mai spun că americanii aveau parcările astea de prin anii ’50. Stătea omul în afara oraşului, venea cu maşina până la gară, lua trenul până în oraş şi aia era (pentru documentare, urmăriţi primele sezoane din Mad Men).

Am fost la Horezu. A fost naşpa. Pensiunea nasoală, drumul prost, n-am avut net. Am suferit. The end.

V-am tot spus că nu mai cred în jurnalismul românesc. Că totul a devenit un mare scandal şi că presa noastră nu va ieşi din prăpastia asta niciodată. Greu găseşti un articol bun şi trebuie să iei la mână tot mai multe publicaţii ca să-l extragi pe acela care a ieşit bine în ziua aia. Restul e maculatură.

Din categoria jurnalism, astăzi vă prezentăm Revista Flacăra. Care la fel ca toate revistele bune, are un tiraj mic şi până acum avea prezenţă online zero. Ok, cu tirajul nu e verificată treaba, dar nici n-am văzut-o lângă CanCan-urile din metrou.
Dacă vreţi vă mai dau exemple: Magazin Istoric (care încearcă ceva paid content), Historia (care nu-i o revistă rea, chiar dacă e cea mai glossy dintre revistele de istorie), chiar şi Formula As aş zice.

Odată cu noul site, RevistaFlacăra îşi propune să… habar n-am ce îşi propune dar aduce nişte conţinut bun pe net. Şi asta nu poate decât să mă bucure. E genul de revistă care poate fi citită din scoarţă în scoarţă. Totuşi, pe net mi se par cam subţirele unele articole. Pentru Adevărul sau EVZ sunt chiar lungi, dar pentru o revistă cu tradiţie, ar merge conţinut mai puţin şi mai vast.

Mie mi-au plăcut până acum articolul despre Aurel Vlaicu, impresiile aceluiaşi Aurel Vlaicu din arhiva revistei şi interviul cu Andi Moisescu (atenţie! acesta este un advertorial platit de Andi). Am mai zărit câteva articole, dar momentan n-am foarte mult timp liber.

Ca să zic şi de rău, n-am înţeles care e treaba cu gadgeturile. De ce m-ar interesa să citesc despre andocarea Iphone-ului in revista Flacăra? Dar repet, simţeam nevoia să zic şi ceva de rău 😛

Ei zic (într-un articol dedicat lansării) că îşi propun mii de vizitatori. Nu ne rămâne decât să sperăm. Totul e coordonat de Bakemono, dar ei au avut şi proiecte bune şi proiecte proaste, aşa că rămâne de văzut cum evoluează treaba.

Aştept cu nerăbdare să apară online articole din perioada interbelică, de prin arhiva revistei. Până atunci avem online 3 ani de jurnalism bun (2008 – 2010).

Acum vreo două săptămâni au fost perseidele. Adică ploaia de stele.  Şi dacă tot mi s-a suflat în cască să merg, am mers. Pe toate site-urile scria că cel mai bine e să te uiţi din afara oraşului aşa că am mers în afara oraşului. Mi-am adus aminte de nişte poze pe care ni le-a arătat profa de chimie din generală. În drum spre Bucureşti avea obiceiul să fotografieze cerul şi în pozele alea se vedea o bulă mare care acoperea oraşul la o înăţime foarte mare. Practic trăim într-o bulă de gaze în Bucureşti.

Şi ne-am convins de asta când am ajuns în Dragomireşti, cam la 2 sate după ieşirea din Bucureşti spre Piteşti. Ştiţi câte grade erau la mine în faţa blocului? 27. Ştiţi câte erau acolo în câmp? 22. Nici în sat nu era mult mai cald, vreo 24 parcă. Iar când ajungeai pe câmp se simţea instant răcoare şi aerul era curat.

Ne-am uitat vreo oră după stele (spectaculos fenomen), ne-am hlizit ca nebunii la fiecare steluţă căzută şi am plecat acasă că o muşcaseră prea mulţi ţânţari pe Pyuric.