Astăzi aş fi vrut să scriu pe blog, chiar aş fi vrut. Dar n-am avut când. Am o listă de posturi pe care ar fi trebuit să le scriu şi tot nu reuşesc.
În schimb sunt la zi cu serialele, n-am scris nimic la licenţă şi citesc doar ce-mi place.
Iar astăzi poate că puteam să-mi fac timp şi de blog, doar că n-am vrut, uite-aşa.
Aşa cum vă ziceam zilele trecute, am dat peste o agendă în care am scris primul soi de blog. Texte cu priză la public scriam încă din clasa a 5-a, dar abia prin 2002 am început să scriu pe agenda asta mici compuneri fără să mi se ceară de la şcoală.
Pentru că sutele de fane au contribuit la cele 20 de Like-uri pe care le-am cerut, ba chiar au adus ceva peste, îmi iau inima-n dinţi şi încep să public o parte din texte. Ele sunt cam 10 de toate, dar nu ştiu dacă o să vadă lumina biţilor opera integrală ;))
Cât timp citiţi să nu uitaţi nicio clipă că aveam 14 ani când scriam chestiile astea 😀 Citeşte tot articolul
Am un prieten care de vreo 2 ani mă bate la cap cu o întrebare: „Băi, tu realizezi că în timp ce noi ne ducem la un concert Iris, ăia din SUA se duc la fel de liniştiţi şi casual la un concert Aerosmith?” Da, nu ne-am născut în locul potrivit. Nu suntem în miezul acţiunii, acolo unde se întâmplă toate lucrurile.
Corect, dacă eram în State, nu mai apăream la ApropoTV, apăream la The Tonight Show (ok, eu de fapt nu mai apăream nicăieri, dar faceţi un efort şi mergeţi pe ideea asta de scalabilitate).
În loc să vedem campania de promovare cu stenograme a trupei Vama, participam la flash-mob în Chicago cu BEP şi Oprah.
Acum vreo două luni vă povesteam de Lemonade Detroit. Zilele trecute a scris şi Edward Boches un post despre filmul lui Erik Proulx. Dar ştiţi care e diferenţa? Că el are şi un interviu cu fostul copywriter, actual regizor de filme motivaţionale, luat chiar în sediul Mullen din Boston. Lejer, de vară.
Astă seară mă uitam prin casă după ceva şi am dat peste o cutie de pantofi plină cu agende. Două dintre ele sunt oracolele mele din şcoala generală.
S-o luăm pe rând. Da, aveam oracol în şcoala generală. Primul oracol l-am făcut în clasa a 5-a pentru că era la modă. Pe al doilea l-am făcut când a revenit moda oracolelor, prin clasa a 7-a parcă. Era necesar să ai un oracol pentru că trebuia să afli dacă EA te iubeşte, colegii voiau să ştie dacă v-aţi sărutat, dacă eşti gata să treci la lucruri serioase, ce părere ai despre sărut şi tu voiai să afli ce părere au colegii tăi despre tine.
Cea de-a treia agendă e un fel de jurnal mobil, un fel de blog în varianta print din 2002. Zic blog în varianta print pentru că ce scriam eu în agenda aia dădeam mai departe prietenilor să citească şi să se amuze.
Oracolul cred că v-ar amuza mai puţin pe voi şi mai mult pe colegii mei de clasă, motiv pentru care am convocat deja o reuniune. Dar primele mele posturi din jurnalul-blog parcă le-aş pune aici, pentru când o să vreţi să-mi publicaţi operele complete. Colega Daniela Petrescu, prietena Ancăi Nî, zice că sunt nebun, eu parcă n-aş vrea să ţin textele numai pentru mine, mai ales că nu-mi par aşa prost scrise (pentru 2002, evident :p )
Aşa că într-un demers de social media aştept să văd dacă se strâng 20 de like-uri la articolul ăsta. Dacă se strâng, public stenogramele… ăsta… articolele. Dacă nu, mă mai gândesc :))
Pentru bibliografie suplimentară despre blogurile pe hârtie şi răcelile sociale offline, consultaţi articolul de aici.
Ştefan Stroe a venit cu o idee mişto la el pe blog.
Am avut noaptea muzeelor, noaptea agenţiilor, de ce n-am avea şi Noaptea Bibliotecilor? 🙂
Momentan se caută voluntari, oameni care să contribuie la punerea în aplicare a acestei idei. Pentru început puteţi să aruncaţi un ochi pe grupul de Facebook. Mi se pare foarte tare că în momentul ăsta totul e la liber, acest gând poate evolua în orice fel în funcţie de contribuţia celor care se implică.
De urmărit cum va gestiona Ştefan avântul voluntarilor şi multitudinea de idei & opinii.
Despre indianul N-aş face în primul post.
N-aş scumpi biletele la un festival de muzică de cameră în plin an de criză. Mai mult, nu aş tripla preţurile. N-aş reduce numărul de concerte la care este permisă intrarea liberă.
În cazul de faţă – SoNoRo 2010, cu preţuri între 40 şi 150 de lei. SoNoRo 2009 preţuri între 15 şi 50 de lei.
Numărul de evenimente cu intrare liberă în Bucureşti: 2010 – 1, 2009 – 4.
N-aş profita de nevoia oamenilor pentru cultură într-un an de pauză pentru Festivalul George Enescu.
Şi în cele din urmă, în calitate de comunicator, n-aş accepta o transformare atât de radicală într-un timp atât de scurt pentru un produs pe care îl promovez.
De când cu ING Home Bank (adică de vreo 2 ani), eu fac plăţile în casă. Ca să nu mai stăm la cozi, ca să nu ne mai plimbăm prin frig şi ploaie.
Un Office ING e peste drum, pun bani pe card aproape la orice oră şi mai departe durează 5 minute în faţa laptopului. Şi ar putea să dureze mai puţin dacă n-ar fi nevoie să completezi şiruri interminabile de cifre cu IDul, seria şi numărul facturii.
Şi dacă n-ar fi şi variante mai simple, nu s-ar mai povesti. Dar sunt. La Romtelecom am o plată pre-setată cu numărul de telefon şi un număr de client. Şi de fiecare dată când fac plata scriu doar suma. Deci se poate. La Enel, Distrigaz şi toate celelalte trebuie să scrii de fiecare dată IDul facturii. De ce? Pentru că de ce să fie simplu când poate să fie complicat?
Postul nu e sponsorizat, dar dacă se sesizează cineva, nu mă deranjează să primesc un bonus în cont.
Acum că s-a angajat Buddha Social Media something la BCR, o să creadă toţi că e bine să ştii online, că poate te ia şi pe tine cineva de la o companie, măcar la Matache Măcelaru’, măcar să faci social media pentru ciocolata Pitic şi Eugenia.
N-o să se declanşeze acum o bătălie pe oamenii care ştiu online, sunt convins că e un caz izolat. Rămâne la fel de important ce eşti tu „la bază”. Pentru că exemplele de oameni care sunt buni „la online” şi le merge bine aşa sunt mai puţine decât golurile CFRului în Liga Campionilor.
Carmen e un om de PR care înţelege fenomenul din perspectiva comunicatorului şi mai apoi Social Media Consultant, Pyuric e mai întâi jurnalist şi dincolo de asta are nişte skilluri dezvoltate în online; dacă aveţi ocazia să-l ascultaţi pe Bobby, veţi vedea că el e un businessman înnăscut, iar întâmplarea face ca în acest moment să-şi desfăşoare activitatea online.
Şi exemplele pot continua.
Da, onlineul e un ceva mişto de care ne putem folosi, dar nu poate fi de ajuns, trebuie să ştii să faci şi ceva concret. N-o să fim toţi în top 30 cei mai influenţi oameni în social media ca să vină lumea cu campanii pe bani mulţi şi afaceri cu Vântu.
Pe criza asta a devenit foarte scump să te distrezi. Să luăm un exemplu la întâmplare, Fifa. Noul Fifa are un gameplay excelent, se mişcă la fel ca pe consolă, are o grafică excelentă dar costă enorm de mult. Jocul e până în 200 de lei, dar cerinţele minime te împing spre un computer nou, care costă.
Să zicem că iei doar o placă video şi memorie RAM, plus un hard la 7200 rpm. 5-6 milioane scurt. Mai luăm şi un monitor la 23 de inch ca să jucăm pe un ecran ca lumea şi adăugăm 10 milioane. Asta fără sursă, placă de bază, carcasă etc. 1800 de lei pentru un joc. Plus gaură inestimabilă în buget pe orele alea petrecute în joc în dauna lucrului.
Aş zice că noul Fifa e mai mult o pagubă decât o distracţie.
Una dintre profele de la facultate ne bătea la cap cu două chestii: pseudo-evenimentele şi noţiunea de „spectacol al evenimentului”. Prima e o denumire piaristică pentru expresia neaoşă „a face din rahat-bici”. Cealaltă are două tipuri de punere în aplicare: modelu românesc (adică prost) şi cel străin (ceva mai mult bun-gust, decenţă, profesionalism).
Cert e că azi ne interesează mai mult show-ul din jurul unui eveniment, decât evenimentul în sine. Iar la noi spectacolul evenimentului înseamnă Acces Direct, Hepilica, Cătălin Radu Tănase, Capatos şi ştirile de la ora 5.
La ei înseamnă un reality-show în direct cu minerii chilieni. Poza asta zice cam tot despre desfăşurarea de forţe media de la faţa locului. Pun pariu că erau mai mulţi reporteri decât salvatori. Pe lângă materialul The Big Picture, astăzi am văzut câteva zeci de ştiri despre minerii chilieni. Cum ieşea unul, cum vedeam pe twitter sau un update pe mediafax, sau pe realitatea. Şi gândiţi-vă că urmează o întreagă serie de alte materiale: interviuri, poveşti din mină – minut cu minut, oră cu oră, materiale despre cum şi-au reluat viaţa oamenii ăia, ce muncesc acum, mina din Chile, minerit în general. Unul mai deştept dintre ei va scrie o carte despre experienţa din mină, vor exista documentare, reportaje ample în toată lumea şi în cele din urmă un regizor de la Hollywood va hotărî să facă un film.
La noi îi invitau pe hepilică şi le puneau întrebarea amăruţă, dacă s-au ars între ei cât au stat în mină.
