Gânduri de zi cu zi

De vreo 5 ani au apărut astea 3 săptămâni în care Bucureştiul reuşeşte să-şi mai tragă sufletul. Până acum nu erau, sau poate nu mergeam eu aşa mult cu maşina. În astea 3 săptămâni din august fiecare zi pare să fie duminică. Prin prisma traficului, evident. A traficului şi a agitaţiei din centru.

Lumea e în concedii, studenţii sunt plecaţi, elevii sunt la mare sau la ţară. Şi sunt singurele zile în care te poţi bucura de oraş. Zilele în care nu faci câteva ore dintr-un capăt în celălalt, zilele în care nu te grăbeşti nicăieri. Urmează cele 10 zile perfecte şi mai apoi toamna.

Asta a decretat o domnişoară aseară în timpul unei discuţii pasagere la lansarea Tuborg Party Manager (urmează să scriu şi despre asta). Contextul era legat de degradarea morală a blogosferei româneşti. Pentru că n-am avut timp să pot continua discuţia, am rămas cu o sumedenie de întrebări nelămurite. Mi-aş dori ca domnişoara (care a intrat cel puţin o dată pe blogul meu, din moment ce m-a asigurat că „scriu ok” ) să-mi răspundă, într-un moment oarecare, la câteva curiozităţi:

Ce înseamnă ok şi pentru cine? Câţi mai sunt ca mine? Şi cam de când scriu ok? Au fost şi zile în care n-am scris ok?

Că sigur nu scriu ok mereu şi pentru toată lumea. Şi dacă stau să mă gândesc la cum vedeam eu blogosfera acum 3 ani, nu scriu ok nici măcar pentru mine – cel de atunci.

Pentru agenţii sigur nu scriu ok. Eu dau detalii multe şi sunt incomod şi nu mă feresc să le dau peste nas când fac greşeli mari. Şi pun sare pe rană când cred că ajută la vindecare.

Şi atunci ajung să cred că „scriu ok” ca Andressa: pentru ratoni, veveriţe, pisici şi pentru că îmi place. Îmi place? Chiar aşa, cum poţi identifica plăcerea atunci când vine vorba de blogging?

Mereu am zis că facultatea mai mult m-a încurcat decât să mă ajute, dar în ultimele zile am devenit tot mai sigur de asta. Ultimii 3 ani din viaţă au fost pierduţi într-o proporţie mult prea mare.  Număr pe degete oamenii cu adevărat importanţi pe care i-am cunoscut. Câţiva profesori, câteva cursuri şi mult timp pierdut aiurea.

În ultimele 4 luni am avut timp să citesc cât n-am citit în ăştia 3 ani de facultate, am avut timp să muncesc cât n-am muncit în ultimii 2 ani şi am scris pe blog peste 160 de posturi. În ultimele 2 luni am reuşit chiar să scriu ceva zilnic.

Şi după ce am citit tot teancul de cărţi începute prin facultate pe care nu aveam timp să le termin, după ce am început să am timp şi de seriale şi de joacă şi de întâlniri cu clienţii, mi-am dat seama ce mă ţinea în loc.

Când mă uit la colegii mei chinuiţi de job şi de master, care pleacă la 9 dimineaţa de acasă şi se întorc la 9 seara morţi de oboseală, mă bucur de anul ăsta de pauză. Prefer să citesc eu cărţi de specialitate decât să trec prin chinul ăla. Şi e atâta maculatură pe care trebuie s-o parcurgem încât îmi vine să mă lipsesc şi de licenţă.

Nu numai că nu m-a ajutat la nimic facultatea, dar m-a încurcat. Şcoala ADC n-am făcut-o ca lumea pentru că mă presa timpul, Olimpiadele Comunicării au fost mereu o competiţie tratată pe fugă, job-ul din anul I la fel. O mare pierdere dă timp, pă băncile unei facultăţi over rated, în faţa unui grup mixt de profesori, aflaţi fie la extrema semidoctismului, fie la cea a geniului.

Dacă e ceva care să nu-mi placă la iarnă, e liniştea. Nu e nici frigul pătrunzător, nici sumele enorme de bani care se cheltuie în preajma sărbătorilor, nici măcar amorţeala de după revelion.

Aruncă câteva tone de zăpadă peste agitatul meu colţ de cartier şi l-ai redus la tăcere. Păstrează zăpada până la mijlocul lui ianuarie şi o să obţii efectul invers, cu dimineţi copleşite de motoarele ambalate ale maşinilor care se străduiesc să iasă din parcare.

Ce-i drept, prefer să mă trezesc în sunet de motoare turate la maxim, decât să-mi petrec nopţile chinuindu-mă să adorm într-o linişte mormântală.  Liniştea e aproape de neconceput pentru un bucureştean. Liniştea nopţii înseamnă să auzi câinii lătrând, motociclete concurând în depărtare, alarme, sirene, frâne bruşte, oameni întorşi în toiul nopţii de pe la vreo petrecere. Asta e liniştea deplină în termenii noştri.

În prima noapte petrecută la Horezu acum câteva luni n-am reuşit să adorm pentru că era prea linişte. A doua noapte am avut noroc cu o ploaie care a jucat rol de somnifer.

Ştiu oameni care nu adorm fără un televizor aprins, fără o muzică pe fundal. Nu pot să spun că-i înţeleg, eu prefer să dorm în linişte, dar în liniştea mea zgomotoasă.

Sunt un optimist incurabil şi asta o ştie multă lume. E un optimism dus până la prostie, până la indobitocirea celor din jurul meu. E ceva patologic, dincolo de orice raţionament. Şi cu toate astea persistă în mine.

Cred până în ultimul moment că pot schimba deciziile oamenilor, cred că lucrurile pot lua întorsături spectaculoase mai ceva decât crede Daniel Pancu în miracole (pentru pasionaţii care îşi mai aduc aminte reclama la vopseaua Duffa).

Sunt convins că România o să bată Franţa diseară, că situaţia la Liverpool se va redresa, că o să fie primăvară de la mijlocul lui octombrie. Evident, toate astea au şanse mici să se întâmple, dacă e să privim raţional. Aşa că n-o să privim raţional.

Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Vin la tine cu drag
Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Eşti al vieţii prag…

Aşa suna cântecul unui puşti de gimnaziu când eram noi pe la sfârşitul liceului. Între timp puştiul probabil cântă despre facultăţi şi masterate iar liceul nostru frumos s-a schimbat total. Citeşte tot articolul

În primul rând pentru că Academia Caţavencu este un brand. Un brand care s-a erodat în ultimii ani, dar care rămâne un brand. Şi nu citeam listele de redactori, ci revista. Ce-i drept, sunt o mână de oameni care au ieşit în faţă… dar alţii au rămas doar în spatele calculatorului (mai mişto suna „maşinii de scris”, dar nu mai e cazul).

Iar dacă ai de-a face cu un brand, nu poţi să vii într-o zi şi să spui: ok, noi de azi nu mai scriem aici, scriem dincolo, pentru că acolo e mai mişto şi nu ne cenzurează nimeni. Îi vor urma pe revoluţionari doar fanii, prietenii şi curioşii. Iar cei din urmă vor avea aşteptări mai mari de la Kamikaze.

După primele 3 apariţii, noul Caţavencu o să se aşeze într-un con de umbră, acolo unde o să şi moară la un moment dat. Pentru că treptat, inflamaţii vor realiza că plecarea nu a fost cea mai bună mişcare. Iar entuziasmul de început o să se piardă direct proporţional cu rata de golire a stomacului.

Pe urmă, ăia care sunt chiar tari se vor risipi pe la diverse Guerille, Cotidiane şi. a. mî. dî. Şi o să ne amintim că la un moment dat a fost o revistă Kamikaze. Aşa cum a avut şi Dinescu Plai cu boi, aşa cum a fost şi Aspirina Săracului… (chiar, îşi mai aminteşte cineva Aspirina Săracului?), aşa cum a fost şi Chestiunea Zilei. În urma lor a rămas un singur lucru: Brandul Caţavencu.

În ultima vreme am avut câteva discuţii interesante, cu oameni pe care îi admir, legate de blogul meu şi cum ar trebui să fie el. A fost o surpriză tare plăcută să descopăr că astfel de oameni îşi pierd timpul citind despre ultimul film pe care l-am văzut sau ce-am făcut în weekend cu prietenii.

Pe lângă complimentele deosebit de măgulitoare, persoanele respective mi-au aruncat şi un mic sfat. Ba că abuzez de limbajul colocvial deşi eu sunt băiat deştept şi aş putea mai mult, ba că ar trebui să fiu mai diplomat. La momentul respectiv am zâmbit şi n-am făcut decât să reţin sfaturile pentru ca, ulterior, să-mi pun nişte semne de întrebare.

Ce sens ar avea să-mi corijez limbajul şi atitudinea conform unor norme propuse de alţii? Sigur, ar da mult mai bine „pe sticlă”. Normal, ar fi şi mama mai fericită. Dar ce-ar mai rămâne din specificul blogului? Cum bine mi-a zis cineva, dacă aş schimba chestiile astea, n-aş mai fi eu.

Reiau un citat din Slavici: „eroii adevăraţi dărâmă munţi, nebunesc, se ucid„. La ce mi-ar mai folosi un blog dacă n-aş putea să mă dezlănţui din când în când? Dacă n-aş spune tot ce-mi stă pe suflet, aşa cum mă conduc degetele pe taste să o fac. Dur, cu injurii, cu ameninţări sau cu vorbe mari care să mă transforme într-un apologet al te-miri-cărei idei neînsemnate.

Sigur, aş putea să stau să culeg subiecte interesante, să scriu vorbe meşteşugite în posturi lungi despre sensul vieţii. Dar simt că încă nu sunt acolo. Ar fi, prin urmare, o impostură. Chiar dacă avem mijloacele necesare, nu cred că e obligatoriu să ne apucăm de fabricat bombe atomice, cât timp nu suntem convinşi că ne-ar folosi aşa ceva.

(doamne, ce încheiere proastă pentru un post aşa bun :)) )

Aseară am avut parte de o primă surpriză plăcută, după ani de frustrări. Deşi nu sunt o persoană punctuală (deloc!), când vine vorba de concerte/piese de teatru/filme, ajung la timp. Şi urăsc să-i văd pe diverşi întârziaţi cum îşi fac loc prin sală în timp ce oamenii de pe scenă performează (sau în timp ce eu încerc să urmăresc un film). Am avut un şoc la Festivalul Enescu, anul trecut, când am văzut cetăţeni plimbându-se prin sală chiar şi la 20 de minute de la începerea spectacolului (şi la mult timp după ora de începere anunţată). Ba mai mult, unii ţineau să stea şi pe locurile de pe bilet, deşi ar fi avut loc pe margini. Ai întârziat şi ţi-au dat voie să intri? Stai pe margini!

Cum ziceam, aseară trebuia să ajung la Ateneu pentru concertul Sarah Chang, în cadrul Cruciadei Culturii. La 18:45 aveam în faţă Ateneul, după un drum relativ liber. Dintr-o lene profundă, am încercat să parchez cât mai aproape, dar am uitat că în acelaşi timp era concert şi la Sala Palatului. Epic Fail. 35 de minute m-am învârtit după un loc de parcare. Până la urmă am lăsat maşina undeva şi am pornit pe jos (lângă Boutique du Pain, pentru cunoscători). Şi uitându-mă la ceas, speram pe de-o parte să nu fi început concertul (a fost unul din evenimentele de neratat) şi pe de altă parte speram să fie uşile închise. Nu ştiu dacă aş fi rezistat tentaţiei de a intra, dacă era deschis (ceea ce nu mă diferenţiază cu nimic de bădăranii de care am scris mai sus).

Eh şi uşile erau închise, recitalul începuse, şi n-a fost niciun cetăţean care să perturbe artiştii. Am oftat încet, cât să nu mă audă nimeni (mai erau ceva cetăţeni pe la uşi) şi am mers în altă parte. Mai rămân de două ori pe afară şi pe urmă să vedeţi cum plec eu cu mult timp înainte de acasă. Aşa îi educi şi pe ceilalţi întârziaţi.

Discutând cu un prieten, am fost întrebat dacă nu mi se pare că asta e bătaie de joc faţă de banii celui care a întârziat. Cred că de fapt ar fi bătaie de joc faţă de banii celor care au ajuns la timp, să-i laşi pe întârziaţi să intre.

Are tata o vorbă: eşti prost, stai acasă; n-ai bani, stai acasă. Aş adăuga şi: ai întârziat, stai afară.

În concluzie, bravo domne! Închideţi uşile şi lăsaţi-ne să ne bucurăm de muzică.

PS: încă n-am confirmarea, dar cred că nu s-au închis uşile la 7 fix, şi nici spectacolul n-a început la 7:00. 2-3 minute de întârziere sunt suportabile, dar nu 15-20.