Într-un final m-a prins şi pe mine serialul ăsta pe care îl laudă toată lumea, astfel încât am văzut primul sezon în vreo 2 zile. Recomand cu căldură, chiar dacă mor o grămadă de oameni mai repede decât te-ai aştepta.
Un singur gând după vizionare: dacă ar fi existat bugete pentru realizarea unui seria după Fraţii Jderi, era super hit.
Destul de greu an. Mai ales pe ultimul sfert, când s-a adunat oboseala şi am început să scad ritmul. Plin de călătorii a fost 2012, în 2013 sper să-mi aleg mai cu atenţie drumeţiile. Nu că nu m-aş fi simţit bine pe unde am fost, dar în anul care a trecut am învăţat că se vor bea multe sticle cu vin pe lumea asta fără să fiu eu prezent.
În zilele care urmează o să revin cu mai multe despre 2012, inclusiv reclamele favorite şi retrospectiva foto.
Vă doresc să fiţi iubiţi în 2013 şi să aveţi chef de muncă. Mult. Va fi nevoie. Citeşte tot articolul
Ca la fiecare sfârşit de an avem o mulţime de articole şi prezentări cu trenduri pentru anul următor. Pentru că am întâlnit câţiva oameni total disperaţi după aceste informaţii, simt nevoia să reamintesc poporului că aceste trenduri (în orice domeniu) sunt, de fapt, o elaborare a sintagmei „bă, eu cred că„.
Pentru că societatea e alcătuită din oameni plus alte variabile, rezultă un număr infinit de posibilităţi din care cei mai pricepuţi aleg câteva şi le numesc trenduri. Pentru amuzament şi deconectare sunt excelente.
Ultima pe acest an, pentru precedentele 2 săptămâni
2Parale a cumpărat platforma 2Performant şi s-a extins la nivel internaţional. Detalii.
IQads şi Smark au introdus abonamente contra cost pentru afişarea conţinutului fără reclame. Detalii.
Laura Georgescu este noul preşedinte al CNA. Detalii.
Instagram şi-a schimbat TOS şi, la presiunea utilizatorilor, a revenit la vechiul acord.
Călin Rotăruş a plecat de la Goldbach Group (ex-Arbomedia) după 11 ani de colaborare. Detalii.
Facebook a schimbat regulile pentru realizarea coverphoto-ului. Detalii.
Alte ştiri pe scurt: Mihnea Măruţă a demisionat de la Adevărul, Romtelecom şi PRO nu s-au înţeles la bani, HBO rămâne pe RCS, Mircea Dinescu va avea emisiune la ProTv, Digi24 Braşov a început să emită, Cosmote a lansat aplicaţia RadarMe, ProTv a lansat o revistă digitală, Facebook a lansat o aplicaţie de Poke – copiată după Snapchat, s-a introdus funcţia Drag&drop pentru uploadul de poze pe Facebook.
This is 40 – extrem de slab şi, ca majoritatea filmelor din ultima vreme, foarte lung. Nu-mi dau seama de ce comedioarele astea uşoare nu se limitează la o oră jumate. Megan Fox apare în câteva scene şi nu zice mare lucru, rămâne doar în sutien la un moment dat şi cam aici se încheie rolul ei. Leslie Mann face tot filmul, Paul Rudd e cam în plus. Teoretic e comedie, dar nici măcar nu poate fi încadrată la categoria asta.
Flight – Denzel Washington face un alt rol mare jucându-l pe Whip Whitaker, un pilot destul de meseriaş dar care e dependent de droguri şi alcool. O defecţiune tehnică face ca avionul să intre în picaj iar căpitanul Whip are un moment de inspiraţie şi salvează 98 din cei 104 pasageri ai cursei.
Săptămâna trecută am ajuns la TNB după o pauză extrem de lungă. Mi-e destul de greu să prind bilete la spectacolele de acolo şi aştept cu interes introducerea sistemului de rezervări online. Ştiam că se renovează de ceva timp şi m-am mirat foarte tare când am aflat că încă se joacă spectacole acolo, în condiţiile în care faţada e într-un mare şantier. Am presupus că au găsit o metodă prin care să facă lucrurile pe rând, să păstreze interiorul intact o vreme.
Dar de fapt e jale. Moloz, pereţi de rigips, şantier în toată regula. Ca să nu mai spun că sala mare a Naţionalului oricum arată jalnic. Pentru că am prins bilete tocmai sus, la cucurigu, la balcon, am avut o privire de ansamblu a dezastrului. Îngrozitor, incomod, jerpelit. Sala Mare de la Naţional îţi dă senzaţia de teatru polonez în timpul celui de-al doilea război mondial. Cel puţin aşa îmi imaginez că trebuie să fi arătat.
Încă nu-mi dau seama de ce se mai joacă acolo, de ce nu s-a găsit o sală liberă pentru câteva reprezentaţii pe lună sau o redistribuire a pieselor (cu decor minimal) în alte teatre bucureştene. Citeşte tot articolul
După toate discuţiile dintre RDS şi Discovery, iată că a apărut o nouă ruptură între cablişti şi staţii. Canalele PRO nu vor mai fi recepţionate de abonaţii Dolce începând cu 3 ianuarie. Cele două entităţi nu s-au înţeles la bani aşa că Pro şi-a strâns jucăriile. Dată fiind şi lunga negociere dintre RDS şi HBO, deducem că a fost un final de an greu pentru staţii.
Ce s-a întâmplat de fapt? Cabliştii (generic spus cablişti) încearcă să pună în cârca posturilor TV politica de dumping pe care au aplicat-o pentru a câştiga cotă de piaţă. E o afacere cu 3 părţi: clientul, providerul şi creatorul de conţinut. Dacă end-userul (clientul) are un preţ mic, fie providerul merge pe break-even şi plăteşte cât vor staţiile, fie alege să facă un profit şi cere staţiilor să lase preţul mai jos.
Normal că providerul n-o să vrea toată viaţa să meargă pe break-even după ce a investit nişte bani, aşa că va negocia preţuri mai mici ca să scoată profit. Oricum, goana după cotă de piaţă s-a cam terminat şi odată cu ea se termină şi gratuităţile, serviciile încep să coste.
Nu degeaba se spune că e „best magazine piece ever written”! „Frank Sinatra has a cold” este un material din 1966 apărut în revista Esquire pe care abia azi l-am descoperit.
„That night dozens of people, some of them casual friends of Sinatra’s, some mere acquaintances, some neither, appeared outside of Jilly’s saloon. They approached it like a shrine. They had come to pay respect. They were from New York, Brooklyn, Atlantic City, Hoboken. They were old actors, young actors, former prizefighters, tired trumpet players, politicians, a boy with a cane.”
Aveţi grijă că articolul e lung. De fapt, e aşa lung încât în zilele noastre ar fi scos o cărticică numai cu el şi câteva anexe cu fotografii la final. 15.000 de cuvinte şi o poveste impresionantă. Citeşte tot articolul
Am dat peste NewsKeeper, un site care a apărut acum ceva timp şi care indexează o grămadă de articole din presă. Am aruncat un ochi peste statistici şi mi-am adus aminte de ce nu mai are nicio şansă jurnalismul din România: pentru că sunt mult prea multe articole la kilogram.
Din graficul de mai sus reiese că domnul Răzvan Cârcu – redactor la Adevărul – a scris, în medie, 12.4 articole pe zi în luna septembrie. Asta plecând de la premisa că n-a avut nicio zi liberă în acest interval. Dacă împărţim la 20 de zile lucrătoare, avem aproape 20 de articole scrise pe zi. Cum să nu produci numai tâmpenii, numai „VEZI AICI!” dacă ai astfel de norme? Şi din cele 7850 de articole apărute în Adevărul, cele mai multe sunt scrise de autori care au peste 100 de articole pe lună.
Nu-mi dau seama de ce trebuie să aibă toată lumea toate ştirile posibile. Şi nu înţeleg cine citeşte măcar 10% din cele 260 de ştiri apărute zilnic pe Adevărul. Situaţia nu e mai roz nici la celelalte ziare online, dar Adevărul sunt campioni.
Ştergem praful de pe rubrica cu amintiri din liceu, nu vor mai fi pauze aşa lungi, promit.
Când nu chiuleam pe motiv de competiţii sportive sau concursuri de graffitti şi nici n-aveam de jucat în vreo piesă de teatru, se mai nimerea să scăpăm de ore pur şi simplu. Aveam o profă foarte sensibilă, care ţinea mult la noi şi care avea uneori impresia că suntem surmenaţi. Cum noi învăţam pe bune la o singură materie – limba şi literatura română, nu prea aveam cum să obosim aşa mult (poate de la prea mult baschet şi fotbal), dar intram în joc şi ne făceam rost de scutire pentru câteva ore.
De cele mai multe ori era de ajuns ca unul din noi să stea liniştit în banca lui şi să privească spre catedră cu o mină tristă şi profa imediat se activa: „Alex (Edi/Răzvan) eşti bine?”. Nici nu era nevoie să spui ceva. O tânguială era de ajuns şi în 5 minute erai cu ghiozdanul în spate pornind spre spital şi mai apoi spre casă. Şi ca să nu ţi se facă rău şi să cazi pe stradă, veneau şi 2 colegi cu tine, care aveau învoire 2-3 ore, adică exact cât să nu mai fie nevoie să se întoarcă la şcoală în ziua respectivă. Citeşte tot articolul
Probabil unul dintre cele mai mişto colinde româneşti (din epoca modernă). Şi o altă variantă aici. Era 1997!
