– Şi… cum s-a produs accidentul?
– Păi să vedeţi… domnişoara era parcată pe mijlocul străzii, iar eu voiam să intru pe interzis ca să parchez…
– Deci domnişoara era parcată pe mijlocu străzii şi aţi lovit-o când intraţi pe interzis?
– Da, exact!
Garage Hall
Pe un perete se plimbă imagini din David Matthews Band in Central Park iar pe fundal se aude melodia de mai jos. Mai chill de atât n-ar putea fi o sâmbătă seară, undeva în mijlocul Bucureştiului.
V-am mai zis că mi-a plăcut în Garage Hall şi sigur o să mai merg, pentru că a devenit, de aseară, unul dintre locurile mele favorite din oraş. Clubul că e al lui Mani de la Urma, sau cel puţin el e manager. Asta înseamnă automat că muzică e bună. Momentan îi găsiţi pe Facebook aici şi fix în staţia de pe George Enescu, lângă piaţa Romană (vis-a-vis de parcul de lângă Cafepedia). Chelnerii sunt simpatici, preţurile sunt bune iar locul e prea mişto ca să nu se aglomereze în următoarele săptămâni. Citeşte tot articolul
Într-un post pe care l-am mai citat, Edward Boches explică importanţa platformelor digitale în efortul marketerilor de a crea o prezenţă permanentă a brandului în mintea consumatorului. Boches demonstrează că aplicaţiile care se integrează în vieţile oamenilor sunt la fel de importante (şi merită, prin urmare, bugete similare) ca orice campanie de advertising.
În plus, dacă hituri ca Gorila de la Cadbury sau Big Ad-ul celor de la Carlton Draught captează atenţia doar pentru moment, serviciile şi în general platformele cresc în permanenţă şi pot aduce noi clienţi brandului.
Ăsta ar fi un fel de răspuns la întrebarea „De ce a făcut Tuborg un lucru bun cu platforma muzicală TuborgSound.ro?”
Joi seară cei de la Kinecto au invitat foarte multă lume din online la lansarea „portalului muzicii româneşti care contează”. Pe lângă onlineri, joi seară la Garage Hall (foarte mişto clubul, go and check it out) au mai fost invitaţi o parte din artiştii înscrişi deja – am văzut pe acolo Discoballs, Viţa, OCS, Urma etc.
Radu Ionescu a declarat (via Dana Pascu) că sunt deja 20.000 de useri în ziua lansării. Mi se pare enorm. Asta ar însemna că sunt şanse să avem cât mai multe trupe bune adunate.
Celălalt răspuns la întrebarea de mai sus se leagă de bani. Sau mai bine zis, de lipsa lor. La noi sunt anumite domenii în care n-ai cum să rezişti fără susţinere financiară. Pe servicii şi conţinut te descurci mult mai bine când ai acces la bani şi promovare. Da, eOk ar fi un concurent pe nişa asta, dar cine îl foloseşte cu adevărat? Pe conţinut ar putea fi un exemplu MusicChat de la Jacobs, dar niciodată n-au reprezentat un nume important pe publishingul de muzică, deşi au avut bani şi promovarea mai multă decât Monden.info de exemplu.
Da, e bine că s-a lansat TuborgSound, aşa mai scăpăm şi noi de display advertising şi conferinţele de presă de care m-am săturat. Platforma chiar are potenţial, răspunde unei nevoi suplinite până acum de Grooveshark sau Last.fm dar rămâne de văzut câtă atenţie va primi din partea brandului.
Am fost aseară la sit-down comedy, un eveniment al celor de la Trombon.ro. Nu ştiu de la cine au învăţat să facă evenimente băieţii ăştia, dar de la Manafu sigur nu. Când am ajuns acolo ne-au zis că vor să ne pună semnul trombon pe noi. Să ne alegem cel mai dureros loc şi ei veneau cu fierul încins şi puneau sigla trombon.ro, ca să-i ţinem minte. Fiecare a ales după caz o mână, sânii sau fesele. Moment în care Ciubotaru a scos un mic volum cu poezii de Eminescu, ediţia princeps de buzunar şi a zis că el acolo vrea semnul trombon.
Pe urmă ne-au pus să ne aşezăm în cerc şi au zis să ne punem mâinile la spate. Credeam că vor să fim cuminţi, ca la şcoală, dar a venit Anca Nî şi ne-a legat pe toţi. Şi pe urmă au început să ne bată ca să spunem parolele de la bloguri.
La un moment dat pyuric n-a mai rezistat şi a început să spună tot: parola de la blogul lui Bobby, a lui Ciubotaru, a lui Nihasa…
La sfârşit l-au luat la ochi pe Ciubotaru, să zică toate datele Lecturi Urbane din toamna asta. El s-a revoltat, a zis că aşa tratament nu e posibil pentru intelectuali şi a apăsat un buton roşu. Brusc a apărut un grup de 7 ninja antrenaţi de Geo Atreides, care aruncau cu semne de carte în stânga şi în dreapta şi care ne-au eliberat de sub jugul trombonist.
Virus.
Vă ziceam acum câteva luni că m-au convins cei de la Kaspersky să-mi schimb antivirusul. Mă bătea la cap Carmen de ceva timp, dar atunci m-au câştigat cu un filmuleţ de la prezentarea PURE. L-am instalat cu gândul că oricum urmează să formatez şi am rămas cu gândul. De fapt, nu, am rămas cu antivirusul instalat.
Şi pentru că sunt studiu de caz pe tema „cum să treci pe Kaspersky după 7 ani de Nod32”, am fost invitat şi la lansarea Kaspersky 2011. Multă presă, Sky Bar de pe Dorobanţi (e drăguţ dar priveliştea nu-i chiar ca pe Intercontinental) şi 2-3 bloggeri. Bonus o mică gaşcă CRP (eu le-am zis că abia aştept să fie toţi prin agenţii ).
Venisem pregătit să mă plictisesc, sincer vă spun. Nu sunt mare pasionat de IT şi cât timp am un soft de încredere, nu-mi fac eu griji despre cum blochează viruşii. Nu numai că nu m-am plictisit, dar am fost şi atent şi pe deasupra am şi reţinut câteva chestii (ceea ce chiar e wow!). Nu ştiu ce puteri oratorice au avut Teo şi Adrian dar chiar mi-a plăcut prezentarea de aseară.
De recomandat nu pot să vă recomand Kaspersky 2011, că nu l-am folosit. Vă recomand cu încredere PURE, mai ales că îl văd la ceva reducere.
Totuşi, Kaspersky 2011 (Anti-Virus-ul şi Internet Security sunt diferite, dar eu zic doar de ultimul că e mai pentru noi aşa ) merită încercat pentru vreo 3 chestii (în ordinea în care mi le amintesc):
Rescue Disk. Zicea Teo că discul pe care îl primiţi cu licenţa e bootabil şi în caz că nu vă mai porneşte deloc sistemul puteţi să-l folosiţi pentru a intra într-un Linux customizat de ei în care să rulaţi antivirusul. Devirusaţi şi pe urmă back to Windows. Ca să fie bine, ca să nu fie rău.
Safe run. Eu din ce-am înţeles e un fel de system restore. Adică tu îţi deschizi programele dubioase în safe run şi când ieşi din safe run toate fişierele nou create s-au şters. Şi regiştri şi orice. Asta chiar mi s-a părut cool.
Controlul Parental. Ăsta e cel mai fun pentru că e ori pentru părinţi puţin săriţi, ori e pentru relaţii cu probleme. Cu părinţii e simplu: îi faci copilului o tonă de filtre şi intră doar pe ce vrei tu, dar cu cuplurile e mult mai mişto. Ai opţiune să-l laşi pe el la calculator doar câteva ore pe zi, să nu se mai joace WOW când tu ai chef de plimbare. Dacă vrei, poţi să-i blochezi doar anumite jocuri sau Youporn şi blogul lui Arhi. Şi el sigur o să aprecieze şi o să te ceară. Afară.
Pentru că eu v-am făcut o prezentare ca pentru grupa mică, citiţi aici mai multe detalii despre versiunea 2011. Şi vedeţi că e şi un trial acolo, în caz că vrea cineva să testeze.
PS: Iar cu mâncare fancy? Iar? Pff…
Pentru că era ziua lui Bobby trebuia să se întâmple ceva. Şi ce cadou mai bun poţi face unui onliner dacă nu un hashtag cu numele lui? Ok, sunt tone de alte cadouri mai bune, dar şi asta e fun :))
Mai jos aveţi selecţia celor mai bune Bobby Voicu Facts, pentru arhivă evident. În total au fost vreo 9 pagini de update-uri, adică peste 100. Şi a fost şi cel mai folosit hashtag ieri. Am ales şi câteva dintre tweeturile mele, alea mai funny.
Cula Duca
V-am zis că weekendul trecut am fost #prinromania să văd una-alta. Deşi excursia în sine a fost îngrozitoare, am dat peste câteva lucruri mişto pe care merită să le vizitaţi. Nu mai zic de drumurile proaste pentru că erau prea proaste. Mult prea proaste.
În Horezu nu e nimic de văzut în afară de oale. Iar dacă vreţi ceva ieftin şi mişto, nu vă opriţi pe marginea şoselei la hypermarketurile alea de oale şi ulcele, urcaţi pe Strada Olari până în satul Olari. Abia acolo sunt meşterii adevăraţi, cu atestat şi mână fină. Mai jos e casa Eufrosinei Vicşoreanu, o doamnă pe la 70 de ani, care mi-a povestit puţin despre meşteşug. Are şi un muzeu în casă iar vasele pornesc de la 10 lei.
Mester Olar
În caz că vă întrebaţi ce-i cu prima poză, ei bine aia e o culă.
CÚLĂ, cule, s. f. 1. Clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară (care servea, în trecut, și ca loc de apărare). 2. (Înv.) Turn circular; cupolă, boltă. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. 4. (Înv.) Conac boieresc, casă (fortificată) a proprietarului unei moșii. – Din tc. kula. Cf. bg., scr. kula.
Cula de mai sus e la vreo 5 km de Horezu şi a aparţinut lui I.G. Duca, ministru de externe şi pentru scurt timp Prim-ministru al României, în 1933, ucis de legionari. Duca a cumpărat cula de la nişte boieri de-ai locului care o construiseră pe la 1850. Deşi Duca şi-a construit prin 1930 altă casă, a păstrat şi cula care a devenit unul dintre locurile preferate ale Reginei Maria (da, omul se învârtea în cercuri atât de înalte). Am o groază de poze de interior şi cu ocazia asta poate îmi folosesc şi eu contul flickr.
Nu vă mai spun cum m-am simţit în casa cea nouă, care arăta exact ca în 1930, cu un radio funcţional, ziare de la vremea respectivă şi poze cu Duca de prin diferite vizite.
Tip: o parte din camere sunt acum pe post de pensiune şi arată chiar bine, e de mers acolo cu câţiva prieteni o săptămână. Bonus: au şi net!
Cele mai frumoase zile din an. Imediat după ce se termină vara, până să înceapă toamna cu adevărat.
Sunt zilele alea în care temperatura începe să scadă uşor-uşor, când n-au apărut încă frunze uscate pe jos şi păsările încă n-au început să plece spre ţările calde. Zilele alea înainte să înceapă şcoala, când intri în septembrie şi îţi dai seama că vara s-a terminat. Când încă e cald afară dar adie un vânt domol care plimbă copacii în stânga şi în dreapta. Când pleci dimineaţa în tricou sperând că o să fie mai cald în timpul zilei.
Astea sunt cele mai frumoase zile ale unui an, cu temperatura perfectă şi o grămadă de lucruri mişto care stau să înceapă.
Tocmai am citit pe SportLocal un articol despre un suporter stelist bătut în zona Crângaşi după meciul de ieri.
Pe scurt, un stelist a coborât la Crângaşi cu un fular în mână, a fost văzut de un grup de tineri (rapidişti, nu are sens sa ma contraziceţi, dinamovişti nu sunt pe-acolo şi suporterii sportului nu cred că erau 🙂 ) şi luat la bătaie.
Cine merge pe stadion şi ştie cam care e atmosfera de peluză nu ar intra în Giuleşti sau în zona Ştefan cel Mare cu un fular roş-albastru la gât. Sunt şi oameni care spun că aşa ceva nu se poate întâmpla, că suntem civilizaţi, că nu e normal. Nu, nu e normal, dar uite că se întâmplă şi mai bine să ai grijă să nu se întâmple.
Ăştia sunt fanii rapidişti, hai să vă spun ce s-a întâmplat acum câţiva ani după un meci Steaua – Heerenveen. Steaua pierduse dar se calificase şi ne întorceam de pe Lia Manoliu, un metrou întreg de stelişti. Tocmai terminase şi Rapidul de jucat şi se auzea ceva de o bătaie la Crângaşi.
Când am ajuns la Crângaşi toată lumea era pregătită la uşi să respingă atacurile rapidiştilor. În staţie era un singur rapidist care avea fular la gât şi s-a urcat impasibil în metrou. Nici să fi fugit nu era o soluţie, dar eu nu aveam curajul să mă urc în metrou. Era roş-albastru tot metroul, ţin minte că se făcuse suplimentare şi erau numai steliştii.
Şi cum s-a urcat în metrou l-au încadrat câţiva ultraşi care l-au întrebat diverse chestii. Ăla a fost cuminte, ăştia voiau iniţial să-i ardă fularul, l-au întrebat dacă vrea să-l dea jos, ăla a zis nu. Şi atunci unul dintre stelişti a zis: Te lăsăm că eşti singur, dacă eraţi mai mulţi praf vă făceam. Dar să ştii că dacă erau ai voştri în locul nostru lăsau în sânge şi un copil de 14 ani.
Şi uite că faptele demonstrează exact ce-a zis stelistul atunci. Aşa că să nu vă mai aud cu frumoasa galerie a Rapidului 🙂
PS: Ca să fim corecţi, trebuie menţionat că la Steaua, mai nou, suporterii se bat între ei. Aseară Peluza Sud a intrat peste Tribuna a 2-a şi a bătut tot ce-a prins în cale. Femei, bărbaţi la 40 de ani…
Am fost la Horezu. A fost naşpa. Pensiunea nasoală, drumul prost, n-am avut net. Am suferit. The end.
V-am tot spus că nu mai cred în jurnalismul românesc. Că totul a devenit un mare scandal şi că presa noastră nu va ieşi din prăpastia asta niciodată. Greu găseşti un articol bun şi trebuie să iei la mână tot mai multe publicaţii ca să-l extragi pe acela care a ieşit bine în ziua aia. Restul e maculatură.
Din categoria jurnalism, astăzi vă prezentăm Revista Flacăra. Care la fel ca toate revistele bune, are un tiraj mic şi până acum avea prezenţă online zero. Ok, cu tirajul nu e verificată treaba, dar nici n-am văzut-o lângă CanCan-urile din metrou.
Dacă vreţi vă mai dau exemple: Magazin Istoric (care încearcă ceva paid content), Historia (care nu-i o revistă rea, chiar dacă e cea mai glossy dintre revistele de istorie), chiar şi Formula As aş zice.
Odată cu noul site, RevistaFlacăra îşi propune să… habar n-am ce îşi propune dar aduce nişte conţinut bun pe net. Şi asta nu poate decât să mă bucure. E genul de revistă care poate fi citită din scoarţă în scoarţă. Totuşi, pe net mi se par cam subţirele unele articole. Pentru Adevărul sau EVZ sunt chiar lungi, dar pentru o revistă cu tradiţie, ar merge conţinut mai puţin şi mai vast.
Mie mi-au plăcut până acum articolul despre Aurel Vlaicu, impresiile aceluiaşi Aurel Vlaicu din arhiva revistei şi interviul cu Andi Moisescu (atenţie! acesta este un advertorial platit de Andi). Am mai zărit câteva articole, dar momentan n-am foarte mult timp liber.
Ca să zic şi de rău, n-am înţeles care e treaba cu gadgeturile. De ce m-ar interesa să citesc despre andocarea Iphone-ului in revista Flacăra? Dar repet, simţeam nevoia să zic şi ceva de rău 😛
Ei zic (într-un articol dedicat lansării) că îşi propun mii de vizitatori. Nu ne rămâne decât să sperăm. Totul e coordonat de Bakemono, dar ei au avut şi proiecte bune şi proiecte proaste, aşa că rămâne de văzut cum evoluează treaba.
Aştept cu nerăbdare să apară online articole din perioada interbelică, de prin arhiva revistei. Până atunci avem online 3 ani de jurnalism bun (2008 – 2010).
