IN Casual stuff

Acum vreo două săptămâni au fost perseidele. Adică ploaia de stele.  Şi dacă tot mi s-a suflat în cască să merg, am mers. Pe toate site-urile scria că cel mai bine e să te uiţi din afara oraşului aşa că am mers în afara oraşului. Mi-am adus aminte de nişte poze pe care ni le-a arătat profa de chimie din generală. În drum spre Bucureşti avea obiceiul să fotografieze cerul şi în pozele alea se vedea o bulă mare care acoperea oraşul la o înăţime foarte mare. Practic trăim într-o bulă de gaze în Bucureşti.

Şi ne-am convins de asta când am ajuns în Dragomireşti, cam la 2 sate după ieşirea din Bucureşti spre Piteşti. Ştiţi câte grade erau la mine în faţa blocului? 27. Ştiţi câte erau acolo în câmp? 22. Nici în sat nu era mult mai cald, vreo 24 parcă. Iar când ajungeai pe câmp se simţea instant răcoare şi aerul era curat.

Ne-am uitat vreo oră după stele (spectaculos fenomen), ne-am hlizit ca nebunii la fiecare steluţă căzută şi am plecat acasă că o muşcaseră prea mulţi ţânţari pe Pyuric.

IN All Sports

De-acum ştiu unde o să văd o parte din meciurile lui Liverpool, cel puţin alea care nu se televizează la noi. Am dat peste The Tavern Pub via Marius Balaban şi m-am gândit că nu se poate să nu văd care-i treaba acolo. Ştiam că o parte din fanii lui Liverpool se strâng în Dreamers , dar până acum n-am ajuns niciodată acolo.

Pentru că plecasem fără să ştiu vreun nume de stradă şi locul exact, m-am învârtit puţin pe străduţe, dar până la urmă am nimerit. The Tavern Pub e pe Viesparilor 51, o stradă cu sens unic spre Ştefan cel Mare, ceva mai departe de Vasile Lascăr, cum mergi spre Obor. Clădirea e pe colţ iar pubul e jos, destul de mic, dar plin de poze cu jucători şi steaguri cu Liverpool. Abia aştept să văd acolo un meci. Preţurile sunt foarte ok iar din ce-am văzut în poze mâncarea arată bine.

So, când mergem acolo la un meci? Alex, Radu, Make? 😀

IN Filme

Steven Tyler se pare că va deveni unul dintre judecătorii din American Idol, alături de bassitul Aerosmith, Tom Hamilton. Ştiu cel puţin o persoană care se va bucura să audă asta.

HBO pregăteşte un serial despre industria porno. Show-ul de o oră va include actori din industrie şi va trata problemele pe care le are pornografia odată cu apariţia internetului.

Prinţul Harry al Marii Britanii o să fie gazda unui show cu şi despre tinere talente. Un fel de band competition.

Printre altele, a apărut trailerul pentru sezonul 5 din Dexter, care o să înceapă pe 26 septembrie.

IN Advertising/PR

Tocmai am văzut spotul de promovare a Let’s Do It, Romania! Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Iniţiativa mă lasă rece, mai ales că această curăţenie în toată ţara o să fie o curăţenie prin anumite zone, alea mai expuse. Faptul că sunt o groază de oameni care fac voluntariat şi se chinuie de luni bune să facă ceva iar mă lasă rece. Să facă şi să nu se mai plângă de asta, pentru că e voluntariat. Nu, nu trebuie să-ţi aprecieze nimeni munca, o faci pentru că vrei. Mă rog, iniţiativa mă lasă rece, dar spotul… oh, Doamne! Spotul!

În descriere zice că e făcut de nişte băieţi care au depus eforturi. Unul e chiar copywrite. Dacă e copywrite şi nu copywriter, cred că tot el a făcut şi reclama cu rstaurnt (de la Romtelecom).

0-10 secunde Ne sunt prezentate gunoaie. Trebuie să fii dus cu capu să faci picnic lângă gunoaie. Toată lumea ştie că gunoaiele rămân în urma turiştilor, nu se aşează nimeni lângă un morman ca ăla.

10-20 secundeOmu a venit fără muştar. Are o salată cu care poate hrăni 3 familii dar n-are muştar. Cum naiba a venit el la picnic fără muştar nu înţeleg. Boon. Pe urmă ia tubul şi îl aruncă în apă. Deja e mai multă fantezie ca în Harry Potter.

20-30 secunde Personajul nostru este un gherţoi, dar îl apelează pe vecin cu „iartă-mă că intervin”. Foarte real. Ăla avea muştarul în buzunarul de la spate, îl scoate instant. Şi după ce se ridică, e atât de varză încât nu reuşeşte să arunce până pe celălalt mal. Parcă erau pe Dunăre.

30-40 secunde Fix unde a aterizat muştarul mai erau 4 tuburi identice. Şi pac! Vine lămurirea. Pentru că nu, nu e o reclamă la muştar! Este cel mai de succes tip de publicitate: ăla cu jocuri de cuvinte. Packshot bla bla şi tipul încă vorbeşte pe fundal, că doar povestea e despre muştar. Îţi sare muştarul când vezi nepăsare?

Final Gherţioul aruncă muştarul dar el e mult mai forţos şi reuşeşte să nimerească în braţele vecinului. La final stupoare! Nu era muştarul lui!

Aştept cu interes să văd spotul în trustul Pro.

LE: Bonus, în echipa de comunicare e Phoebs, care din câte ştiu eu lucra la Headvertising. Asta e mult mai trist. Plus că Oana Brătilă a terminat SNSPA. Ce naiba mă? Hai că m-aţi indispus.

IN Arhanghelii

Pe lângă boacăne, în liceu ne mai ocupam şi cu programul artistic. Pentru că diriga noastră era profă de muzică, an de an trebuia să repetăm imnul şi încă vreo 2-3 melodii de şcoală generală. Şi dacă tot ne asculta pe fiecare câte o strofă din imn, din septembrie până în iarnă era perioadă de cântat.

În afară de imn, aveam noi câteva melodii ale noastre, oldies but goldies, din repertoriul românesc. Printre ele Căsuţa noastră, Du-mă-acasă măi tramvai, Dacă pleci, Trecea fanfara militară, Treceţi batalioane române Carpaţii şi bineînţeles, cântecul nostru (pentru că noi aveam şi un cântec al nostru) Dan Spătaru – Drumurile.

Cu acest playlist bine stabilit ne petreceam pauzele sau orele de chiul pe holurile şcolii şi prin curte. Şi ne mai apuca cheful de cântat din când în când, la ore fixe. Aşa că ne aşezam fiecare într-un colţ al şcolii şi începeam să interpretăm Deşteaptă-te române sau Treceţi batalioane române Carpaţii (în timpul orelor – doar erau melodii studiate la şcoală) şi Drumurile când ne simţeam cu adevărat bine. Versurile răsunau în tot liceul până se gândea vreun profesor să ne ia la întrebări, moment în care ne mutam în curte. Mai cântam şi în pauze, dar rar, pentru că era gălăgie şi nouă ne plăcea să fim auziţi.

Şi ne distram noi într-o zi perturbând jumătate de şcoală cu trilurile noastre, fix înainte de pauză (era un mod bun de a anunţa pauza cu câteva minute mai devreme – noi chiar dacă chiuleam ne plictiseam singuri pe holuri şi voiam să-i scăpăm şi pe ceilalţi).

Eh şi cum terminasem noi Treceţi batalioane române Carpaţii şi ne pregăteam de Deşteaptă-te române, vine o profă de istorie să ne întrebe de sănătate. Noi foarte zâmbitori ne pregăteam să fim îndrumaţi spre curte, să ne exersăm acolo trilurile. Când colo, profa părea foarte entuziasmată de talentul nostru:

– Ce faceţi băieţi?
– Păi ştiţi, repetam imnul pentru ora de muzică, doamna D. e diriginta noastră şi nu vrem s-o dezamăgim!
– Ce frumooos! Foarte frumos cântaţi! Şi ştiţi toate versurile! Bravo! Haideţi cu mine în cancelarie să  vă audă şi ceilalţi profesori.
– Ăăăă păi ştiţi… să nu deranjăm… lăsaţi că nu e nevoie, pauza e pauză să stea şi profesorii liniştiţi
– Nu, nu hai la cancelarie!

În momentul ăla am fi preferat să ne dea afară sau să ne ducă la directoare. Eu nu mai ştiu cum m-am sustras, cred că eram lângă sala de sport, în celălalt capăt al şcolii şi am văzut scena de la o oarecare distanţă, dar Edi şi Răzvan au ajuns în cancelarie, jumate albi, jumate roşii la faţă. Şi imediat cum s-au adunat profesorii au început băieţii să interpreteze Deşteaptă-te române în mijlocul cancelariei. Diriga privea uşor speriată, ştiind ce le poate pielea.

După ce au terminat cele 3-4 strofe toată lumea a început să aplaude. Ia uite domnule, băieţi aşa mari (eram a 11-a deja) şi se concentrează ei pe muzică, cât respect pentru doamna dirigintă! Toţi, în frunte cu profa de română, au sărit să îi felicite şi s-o complimenteze pe diriga. O boacănă care s-a întors în favoarea noastră, mai ales că mult timp de atunci profii ne zâmbeau complice când treceam pe lângă ei. Nu ştiu dacă profa respectivă a vrut să ne-o coacă, dar clar nu i-a reuşit.

Evident, reprizele de karaoke au continuat, dar nu cred că ne-a mai zis cineva ceva vreodată. Eram aproape artişti.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Mâncare şi filme

question_answer0
IN Casual stuff

Printre multele prostii pe care le primesc pe mail, mai găsesc din când în când şi lucruri interesante. Şi dacă sunt interesante, le împărtăşesc. Cum e de exemplu Festivalul degustătorilor de film şi artă culinară care se desfăşoară la Portul Cultural Cetate în perioada 5 – 12 septembrie.

Din comunicat:

Timp de 7 zile, pe malul Dunarii, in Portul cultural Cetate (la 2 km de localitatea Cetate si 18 km de Calafat), cineasti romani si din tarile balcanice se vor intalni in cadrul unui eveniment cultural-artistic complet diferit fata de cele care au avut loc pana acum in Romania.
Festivalul Degustatorilor de Film si Arta Culinara, prima editie “Balcanii” va avea cate o zi dedicata unei tari balcanice (Albania, Bulgaria, Croatia, Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia, Turcia si Romania). In fiecare zi invitatii vor avea parte de filme din cate o tara si vor fi serviti cu preparate culinare traditionale din aceeasi tara.

Ce reţinem noi din restul comunicatului: Mircea Dinescu, eroul nostru, poetul de la revoluţie, Mircea arăţi că lucrezi este amfitrionul acestui eveniment şi atenţie – preşedintele Academiei de Gastronomie din România.  Deci nu numai că avem o academie de gastronomie în românia, dar e preşedinte Mircea Dinescu. Domnul academician.
Port.ro ne zice că festivalul se va prelungi şi la Muzeul Ţăranului Român între 17 şi 19 septembrie (data ar merita verificată totuşi).  Filme şi mâncare cu specific balcanic sună bine. Dacă n-o fi timp de mers tocmai până la Calafat, măcar la Muzeul Ţăranului Român să ajungem.

Asumări

question_answer1 comentariu
IN Casual stuff

A revenit în peisaj discuţia privind asumarea responsabilităţii prin cazul maternităţii Giuleşti. Cine e de vină? Guvenul! Să cadă Boc! Să-şi dea demisia.

A scris Chirilă acum ceva timp un post pe tema asta. Şi a mai scris Zoso despre demisii.

Da, frumos ar fi să ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre şi să acţionăm într-un fel sau altul. Aşa ar fi normal, într-o societate normală… etc. etc. Ştiţi placa cu societatea normală în care toate lucrurile s-ar întâmpla aşa cum trebuie.

Dar noi nu suntem în stare să ne asumăm responsabilitatea nici măcar pentru vorbele noastre, de ce să mai aducem în discuţie faptele? N-avem coaie să zicem lucrurilor pe nume atunci când e cazul. N-avem curajul să scriem un post în care să criticăm pe cineva pe faţă. Să ne asumăm posibilitatea unui conflict cu cel pe care îl atacăm în mod direct.

Asumarea porneşte de la curajul de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a fi considerat un caracter beligerant. Da, e important să îţi asumi responsabilitatea pentru o eroare colectivă acţionând într-un anumit fel, dar mai important este să începi cu tine, cu acţiunile şi vorbele tale.

Dacă noi nu suntem în stare să criticăm pe cineva în mod direct şi alegem calea „diplomatică”, cum ne-am putea asuma faptele?


1939

question_answer10 comentarii
IN De soi

Te hotărăşti să faci plimbarea de seară. Îţi pui rând pe rând cămaşa, vestonul şi sacoul, te aranjezi puţin în faţa oglinzii şi ieşi din cochetul tău studio aflat într-un block-house de pe lângă piaţa Virgiliu. O iei la pas spre calea Plevnei, pe lângă biserica Sf. Constantin iar apoi pe strada Progresului spre Cişmigiu. După ce traversezi parcul ajungi pe strada Regală, urci până la grădina Oteteleşanu, lângă Teatrul Naţional. Întâlneşti câţiva camarazi, schimbaţi politeţuri şi mergi mai departe pe Calea Victoriei.

Treci pe lângă Palatul Regal, îţi continui drumul şi admiri toate cucoanele ieşite şi ele la plimbarea de seară. Fireşte, sunt însoţite de domni, dar cele mai îndrăzneţe merg singure la braţ prin mulţimea de oameni care inundă cel mai mare bulevard al Bucureştilor.

Când ajungi la sediul Guvernului întâlneşti un amic cu relaţii înalte. Îţi zice că primul ministru organizează o serată şi trebuie să-l însoţeşti dacă tot v-aţi întâlnit. Încerci să refuzi, motivând că nu eşti îmbrăcat adecvat, dar amicul insistă.

Intri în palatul care până mai ieri a fost al răposatului Gună Vernescu şi admiri interioarele lucrate de arhitectul Mincu, cel care a mai proiectat şi Şcoala de Fete de lângă parcul Ioanid. Miniştrii se plimbă ţanţos prin salon salutând invitaţii şi admirând cucoanele gătite ca pentru bal.

Într-un colţ un crupier face jocurile, spre amuzamentul invitaţilor. Din atmosfera cu ştaif nu poate să lipsească nici domnul X, tânăr jurnalist la Universul. E lesne de înţeles că primul ministru vrea să se puie bine cu presa. În timp ce te aşezi pe un divan ascuns într-un colţ al salonaşului învecinat, închizi ochii şi rememorezi tot drumul parcurs din modernul tău block-house până în locul acesta marcat de istorie.

N-a fost chiar un bal la Guvernul României, dar întâlnirea de astă-seară a avut acel ştaif de bal interbelic. Locului îi zice acum Casa Vernescu, primul ministru a fost în seara asta Alina Constantinescu iar reporterul de la Universul a fost înlocuit de fetele de la Hotcity. Ceaiul, albumele de artă pe care le-am câştigat şi invitaţii au fost şi ei de acum, dar sentimentul a fost acelaşi. Cel de atunci.

IN Politics

A dat Videanu un interviu unei publicaţii de care n-am auzit (Renne.ro). Money.ro citează publicaţia respectivă şi dă link la un PDF de pe Ministerul Industriilor, pentru că aşa se face citarea sursei. Trăguts.

1500 de lei  e o sumă cu care Videanu zice că s-ar descurca cu nevastă şomeră şi copil la facultate.

Evident, a sărit lumea cu „ba pe-a mă-tii, bă!” şi ” ‘tu-vă muma-n cur de politicieni corupţi” şi clasicul „păi ştiţi voi cât de greu se trăieşte în ţara asta, hoţilor! ştiţi mă? ştiţi?” Nu.

De câte ori aud câte un politician care zice că se poate trăi decent în România (punct. – până şi asta e utopic) cu X lei, îmi aduc aminte de Petre Roman. Să fi fost acum vreo 10 ani parcă, o fază antologică cu Petre Roman şi CTP. Cum vorbea el Petrică despre costuri şi salarii întreabă jurnalistul Domnule Roman, dumneavoastră ştiţi cât mai e o cartelă de metrou? Moment în care regizorul de platou (era la TVR în studiourile alea mari) bagă prim-plan pe faţa lu Roman. Ăsta ridică din sprâncenele alea stufoase, face nişte ochi mari şi imediat îşi revine bălmăjind Păi sigur.. ăăăă eeeste… ăăăă 2 mii de lei (sau cât o fi fost). La care jurnalistul îi zice: Nu domnule Roman, e x lei.

Şi atunci m-a interesat ultima oară despre ce zic politicienii referitor la cum se trăieşte în România şi cu ce bani.

The End.


IN IT

Simpaticul meu P1i e aproape de finalul carierei. Are 2 ani şi dacă nu l-aş folosi intens probabil ar mai prinde încă doi.  V630i-ul are 4 şi mai duce 2 fără probleme pentru că nu-l folosesc decât la vorbit. Sună lumea, sun şi eu, vorbesc „bine pa”. Dar la P1i-ul nu prea mai poate. Sau cel puţin aşa îl simt. Folosit non-stop la surfat pe net, download de documente, stick de memorie între două PC-uri cu bluetooth, sau pur şi simplu arhivă de mesaje, parcă s-a cam dus. Symbianul e de vină. De când am făcut update la soft îmi face figuri. Ba se mai închide singur, ba îmi dispar mesajele, ba nu mai ţine bateria. Cu un reinstal de soft şi baterie nouă probabil mai ţine 2 ani, dar nu cred că ajung să fac toate astea.

Aşa că am început să caut ceva nou. Şi când zic că am început, o spun pentru că la mine e un întreg proces de parcurs. Cred că durează să iei mai repede fonduri europene pentru proiecte decât să-mi aleg eu telefon. În primul rând m-am obişnuit cu Sony Ericsson. Ultimele 3 telefoane au fost SE. În al doilea rând am ajuns la concluzia că îmi trebuie musai două chestii: touchscreen şi tastatură qwerty. P1i le are pe amândouă şi nici nu e ditamai cărămida.

N-am stat să număr, dar mi-au zis zeci de persoane că e foarte mişto şi că n-au mai văzut telefoane în stilul ăsta.

Următorul în generaţia lui nu prea mai există. Nu vreau ceva cu slide, deci Xperia şi Vivaz pică. Nu vreau ceva touch only. Nu vreau Nokia. Că tot încerca să mă convingă o piaristă că mie de fapt îmi place Nokia şi nu e deloc relevant ce cred eu despre brand.

Singura variantă ar fi SE Aspen, care totuşi mi se pare pătrăţos şi are ecranul mai mic decât P1i. O să fie varianta de avarie, dar sper să mai apară ceva până mă hotărăsc.

Sugestii?

LE: Aţi observat că Nokia a început să scoată telefoane cu nume de maşini? Avem X6, X5, X3. Aştept super oferte care să vândă X6 ca standard de viaţă. Cu telefon de la Nokia, maşină de la BMW şi tot aşa. Fără număr.

IN Advertising/PR

Urmăriţi clipul de mai sus. O glumiţă ieftină la o promoţie Dodge. Pentru că 15 secunde ne-au arătat maşini, s-au gândit să arate şi o maimuţă.

Dar a venit PETA şi a zis că e strigător la cer (fix pe tonul lui Andi Anderson), că nu se face să îmbraci o maimuţă în costumul lui Evel Knievel (un entertainer – bike daredevil – circar din SUA), că maimuţele sunt exploatate prea mult şi că asta trebuie să se termine.

Aşa că Dodge au înţeles că au greşit aşa că au scos maimuţa. Ce-a ieşit e mult mai bun, dar n-are sens dacă n-ar fi rulat şi reclama originală. Să-i zicem tot crowdsourcing, sau să zicem că e bună cenzura?

via Pinkish

Meniu