Mă lăudam că merg la premiere de filme cu bloggeri şi alte vipuri. Şi din laudă în laudă am descoperit că de fapt la noi în familie asta e modă veche.
Cutremurul din ’77 l-a prins pe tata la Sala Palatului, la premiera filmului Cuibul Salamandrelor (spre ruşinea mea, mărturisesc că nu l-am văzut). Invitaţiile veniseră de la sindicat, nu era ca acum pe bază de expunere şi bloguri vizitate. Citeşte tot articolul
Sunteţi grăbit? Nu e bine… nu e bine. Graba strică treaba.
Azi la examen o profă mi-a zis că sunt prea relaxat. Adică cum?
Da, de obicei n-am emoţii la examene, nu sunt agitat, n-am niciun stres. E un examen şi atât. Nişte subiecte pe o foaie, dacă ştiu să le rezolv trec (poate şi cu notă mare), dacă nu ştiu – nu trec. Mi se pare foarte simplu.
Acum să nu credeţi că sunt de fier, cine a fost la Absolvirea Comunicatorilor m-a văzut ce agitat eram. Da, la evenimente mă agit, dar o să vă explic şi de ce.
În primul rând ai mei aşa m-au obişnuit de mic: dragu mamii, fiind că eşti singur la părinţi noi te acceptăm indiferent de notele mici pe care le iei. Din fericire n-a fost cazul până în facultate. Oricum, toată viaţa s-a mers pe ideea nu te stresa, puişorule.
Pe lângă asta, am înţeles de mult că treaba asta cu examenele depinde doar de mine. E un om cu o foaie în mână care trebuie să scrie nişte chestii pe o altă foaie. N-a murit nimeni din asta. Şi dacă te pregăteşti îndeajuns de bine, e posibil să-l şi iei. Dacă nu, e posibil să-l mai dai data viitoare.
N-o să bravez spunând că nu am meditat puţin la situaţie când bătea BAC-ul la uşă şi eu nu ştiam pic de Filosofie, dar până la urmă l-am luat şi pe ăla.
Pe de altă parte, când vine vorba de evenimente nu prea mai ai controlul asupra situaţiei. Cu cât sunt mai mulţi oameni implicaţi, cu atât e posibil să apară probleme. Şi de obicei apar. Deci e normal să fii stresat când ştii că ai făcut tot ce puteai dar apare ceva neprevăzut şi îţi strică tot cheful, dar dacă pixul e în mâinile tale, ce mai contează?
Azi a fost examenul de licenţă. Greu – uşor… l-am dat. Rămâne licenţa s-o prezentăm şi aia e. Aş mai fi rămas în stand-by dar mi s-a plâns fanul că lipsesc vorbele din posturi.
Duma nu-i nouă, am mai făcut-o şi anul trecut, dar dacă tot e luna iunie şi am învăţat pentru licenţă, am zis că mai merge o dată.
În plus, studiam chiar zilele trecute revista Unu pentru lucrarea de licenţă.
Povestea e simplă: în perioada interbelică, dadaiştii Geo Bogza, Tristan Tzara şi Saşa Pană editau revista avangardistă Unu. În luna iunie, pentru că era prea cald, apărea o ediţie estivală cu 8 pagini complet goale, la sfârşitul cărora se semnau autorii.
Just like that.
Problema e că am prea multe posturi de scris ca să îmi permit să mai bag posturi goale 😛
Şi încă două chestii:
1. Îmi place lumea care s-a înscris la hoinavetă. Să câştige cel mai bun.
2. De ce se organizează TOATE evenimentele weekendul ăsta? A trebuit să refuz o groază de invitaţii (yeah, i’m just showing off 😛).
Pentru că învăţ pentru licenţă n-am timp să scriu foarte mult despre mondial, dar am văzut aseară SUA – Anglia şi nu puteam să trec peste moment. Premier League e cel mai important campionat din lume. Cel mai frumos, cel mai, cel mai. Doar că în Anglia nu prea joacă englezi. Ok, joacă, dar nu cât să alcătuieşti o echipă de fotbal decentă.
Golgheterul Premier League nu e englez. Iar în top 10 sunt 4 englezi, din care 3 sunt la mondiale şi doar 2 au fost aseară pe teren. În rest… Drogba, Torres, Fabregas, Tevez, Adebayor.
Anglia, Italia şi Germania sunt singurele echipe care n-au stranieri. Campionate puternice dar şi Spania e un campionat puternic şi cu toate astea 2 jucători din primul 11 joacă în Anglia (Torres şi Fabregas).
Mai mult, Tim Howard, portarul SUA de ieri, joacă la Everton, care a terminat pe 8. Green joacă la West Ham, care s-au salvat cu greu de la retrogradare. Cealaltă variantă de portar pentru Anglia era David James, 39 de ani, care joacă la ultima clasată – Portsmouth.
Anglia are nevoie de 4 oameni ca să emită pretenţii la un turneu final: un portar, un fundaş central (nici Carragher nici King nu sunt soluţii în locul lui Rio Ferdinand), un mijlocaş stânga şi un atacant.
Ah, da… l-a văzut cineva pe Rooney aseară? Că toată naţiunea se baza pe el…
Cam asta e situaţia la noi în an. Toţi sunt stresaţi cu licenţa. Ori cu examenul, ori cu lucrarea. Eu sunt foarte calm. E frumoasă gara asta. :))
Azi m-am gândit să-ţi dedic o categorie pe blog. O categorie în care să scriu lucruri numai pentru tine, cu şi despre tine, aşa cum te văd eu zilele astea. Ştiam exact cum o să-i spun şi credeam că citind vei fi impresionată. Dar am realizat că nu te cunosc aşa bine încât să ştiu ce te impresionează, şi cel mai probabil nici n-o să ajung să aflu.
Categoria pe care voiam să ţi-o dedic s-ar fi chemat „Poetice”, însă ulterior mi-am dat seama că ideea asta mi-a venit mai demult, până să te cunosc pe tine. Şi am realizat că tu, fiind a doua fată de care mă îndrăgostesc săptămâna asta, o să crezi că te-am uitat atunci când, într-un final, o să renunţ să mai scriu în categoria respectivă.
Acum 2 ani a fost un concurs între prieteni şi sper să rămână aşa, n-o să fac mare tămbălău pe tema asta.
Schema e simplă: Ghiciţi finalistele Cupei Mondiale & câştigătoarea şi primiţi o navetă de bere. Sper să nu fie egalitate, ca acum 2 ani. Dacă totuşi vor fi mai mulţi câştigători, probabil tragem la sorţi. (dacă nu nimereşte nimeni echipa care pierde finala, o să departajez în funcţie de faza în care s-a oprit echipa nominalizată).
Ca şi atunci, puteţi trimite răspunsurile până pe 16 iunie orele 19:00 (ca să puteţi vedea prima serie de meciuri şi să vă faceţi o idee).
Detalii pe pagina dedicată evenimentului. Tot acolo aştept şi pronosticurile.
Reiau: Pronosticurile pe pagina. Adică aici.
Orice bărbat care trăieşte sub acelaşi acoperiş cu o femeie are nişte reguli de respectat. Care de obicei îl enervează la culme, dar care îl diferenţiază pe el de restul porcilor ălora cu care iese vinerea la bere. Evident, când apare primul copil şi se nimereşte să fie băiat, regulile se aplică şi asupra lui, pentru că sigur l-a moştenit pe taică-su.
Farfuria din care mănânci trebuie să se oprească mereu în chiuvetă, in secunda în care ai terminat de mâncat. Nu contează că îţi sună telefonul, nu contează că te cheamă buda. Farfuria trebuie să fie la locul ei, şi dacă tot ai pus-o, toarnă şi puţină apă acolo, ai idee ce greu se spală? Nu, n-am idee, tocmai pentru că le speli tu.
Ciorapii nu pot sta decât în două locuri: în coş sau în dulap. Chiar dacă te-ai dus doar până jos, la maşină, să-ţi iei ceva, nu-i lăsa aiurea prin casă. Nu, nu contează că vrei să-i mai foloseşti.
Ţi-ai făcut un sandviş, ai luat berea de la rece şi te duci în sufragerie să prinzi începutul meciului. Ce faci? Păi firimiturile alea de pe masă nu le strângi?
Ai băut berea şi pe urmă încă una, şi încă una, şi echipa a câştigat. Bravo, mă bucur, dar sticlele de pe masă de ce nu le-ai luat?
Şi una dintre preferatele mele: colacul de la baie. De câte ori ţi-am spus să-l laşi jos, asta e poziţia default!
Nerespectarea oricăreia dintre regulile de mai sus atrage penalizare, scandal şi discuţii interminabile.
Dar există şi momente în care autoritatea feminină nu este în habitaclu (mă enervează la culme termenul ăsta :)) ) şi atunci apar micile haiducii.
