Cred că azi reiau Friday’s Series News (cine nu ştie care-i treaba cu rubrica, înseamnă că îmi citeşte blogul de puţin timp).

Am fost la Scala Pub (or smth… băruleţu ăla de la bulivar, făcut pe jumate de hol de la Scala). Îmi place. În special pentru că la intrare scrie mare, pe grindă, You’ll never walk alone. Şi tot locul e sponsorizat de Carlsberg. Preţurile sunt ok dar dacă nu e lume te simţi dubios. Cred că ziua e mult mai mişto decât seara, că e Magheru mai animat.

La Embassy e clar cel mai bun loc de agăţat. Dacă ai 16 ani sau eşti pedofil. N-am văzut niciodată mai mulţi copii ca în Embassy. Cel mai probabil provin din liceele de fiţe care sunt pe lângă Romană – Goethe, Spiru, Centrala.

Tot aseară mi-a venit o idee foarte mişto: cum ar fi un club în care să agăţi prin bluetooth? Toată lumea să îşi deschidă bluetooth-ul şi să începi să trimiţi chestii. Mesaje, poze etc.  :))

Nu în ultimul rând, Ioana încearcă să ia Corsa. Şi dacă tot facem fapte bune, hai să o ajutăm cu un click. Cică ne plimbă. Acu… cine o avea curaj să se urce cu ea în maşină.

Am o nouă problemă. Părinţii m-au învăţat să nu mă leg de oameni sau de lucruri, să încerc să rămân independent pe cât posibil. Mai târziu, Alex m-a învăţat că  o chestie care depinde de mai multe variabile are toate şansele să iasă prost. Şi şansele astea cresc pe măsură ce scade controlul pe care îl ai asupra mijloacelor de care te foloseşti.

Când l-am întrebat pe Bobby ce-o să facă cu grupul de Comunicare şi promovare online (care btw, are 1000 de membri în doar două zile) dacă moare Facebook, nu era doar o întrebare la mişto adresată de padawan – advisorului.

Avem tot mai multe proiecte care depind de alte servicii şi proiecte. Foursquare fără twitter şi facebook nu ajungea la 2 milioane de utilizatori în vecii vecilor. API-ul are şi părţile lui bune, dar şi dependenţa asta de serverele altuia, de API-ul altuia, de proiectul altuia. TweetDeck să fie un exemplu (în comparaţie cu Snaptu care se axează pe mai multe servicii).

Să zicem că se întâmplă de crapă Zukerberg şi Twitter moare că… moare. Câţi îşi închid porţile? Câte agenţii de Social Media se întorc să facă design de bannere? Câte servicii nu mai merg?

Zic toate astea pentru că m-am uitat peste nişte proiecte care se tot foloseau de API-ul Twitter, grupurile de discuţie se mută pe facebook, tot acolo avem şi conferinţe de presă online şi mai sunt şi proiectele alea cu microjobs, oferjob şi toate astea, care depind de altceva. Iar multe dintre ele ar putea funcţiona foarte bine stand alone.

LE: Cel mai bun exemplu pentru chestia asta e fail-ul cu platforma de înscriere de la ediţia a doua de Optimism. Atunci când a dat chix platforma 3rd party şi organizatorul a picat prost.  Ştiţi voi, povestea aia.

PS: Un exemplu de chestie foarte mişto e A Penguin’s Tale, care a câştigat anul ăsta la Future Lions, dar care depinde de Twitter 100% (e doar o idee, nu e pus în practică, dar ar putea fi dezvoltat destul de uşor)

Tot umblând cu atâta lume din online, m-am obişnuit să le zic numele complet, adică nume+prenume sau pe porecle. Dar unii n-au nici nick, nici poreclă, aşa că trebuie să le zici numele complet . Ceea ce Andreei nu-i place. Sau, mă rog, i se pare ciudat. Dar dacă link nu pot să dau, şi pentru că sunt mulţi rău ăia care se ştiu cam cu toată lumea, când vorbesc cu cineva apar discuţii de genul:

– Da, şi vorbeam ieri cu Corina şi…
– Care Corina? Georgescu?
– Nu.
– MS?
– Nu.
– Zumzet?
– Da…

Şi până nimereşte interlocutoru îţi pierzi ideea. De aia Andreea e Andreea Sofrone, Carmen e Carmen Rusu, Adi e Adi Zăbavă, nu Adi Ciubotaru… şi tot aşa.

Pe de altă parte Chinezu e numai unu, Hilke e Hilke şi Pyuric e Pyuric. Iar Anca e colega ei.

– Care Anca? Amariei ? Duma? Bădescu? Mănescu?
– Nu. N.

La început a fost televizorul. Alb-negru, în caz că aţi uitat. Eu am avut acasă televizor alb-negru. Au mai fost şi diferite variante de TV color, mai mult sau mai puţin colorate. Prin 90 şi ceva am avut primul TV color. În urmă cu vreo 16 ani. A urmat un TV cu ecran plat (primu la momentu respectiv – un Sony) şi câteva mai mici prin casă.  Acum lumea îşi ia plasme. Sau mai exact, lumea şi-a luat plasme încă de acum 1-2 ani, acum îşi iau televizoare 3D.

Şi n-am nicio problemă cu chestia asta, dar dacă tot o ardem high-tech, n-ar fi frumos să avem şi conţinut? Când s-au introdus televizoarele color deja se transmitea color. Noi nici n-avem 10 posturi HD şi deja o ardem pe 3D?

Panasonic are campanie cu televizoare 3D. Samsung are campanie cu televizoare 3D. Eu am văzut un singur film 3D, Ice Age – şi nu pot să spun că m-a impresionat. Ieri, la conferinţa de lansare a paginii O nouă dimensiune în TV, am pus o întrebare: Ce conţinut avem pentru televizoarele 3D. Un domn amabil mi-a răspuns că se aşteaptă peste 100 de titluri anul viitor. WOW! 100 de titluri? Hai să zicem că jumate nu-mi plac. La filme horror nu mă uit, la blockbustere nici atât… rămân 50. Dau jde milioane + sute de euro pe ochelari ca să mă uit la 50 de filme? Nu.

Reiau, acum 15 ani ne uitam la televizoare alb-negru. Bine, hai nu 15, am fost noi săraci şi n-am avut bani să luăm color când trebuia. Să zic 20 de ani. Şi de atunci am trecut de la analog la digital, de la ecran bombat la ecran plat, de la tub catodic la LCD.

Iar la cumpărat filmele de pe net, tot aşa. Acum 5-6 ani mă uitam la cam-uri fără probleme. Acu dacă nu sunt cel puţin 1080p înseamnă că nu pricep acţiunea.

Când om avea şi noi câteva produse 3D fără conversii şi alte prostii, poate. Mă mai gândesc dacă îmi iau plăsmoaie. Că mai mult mă uit la laptop decât la televizor. Singura chestie pentru care mi-aş lua LCD ar fi să am port USB şi să văd filmele direct de pe hardul extern.

Până atunci hai cu pornache .avi că se înţelege.

Am absolvit. Am dat licenţa. Unii din noi au luat-o, alţii o mai dau şi în februarie. Cu sau fără diplomă (chiar nu schimbă prea mult lucrurile diploma aia), ne îndreptăm spre partea cea mai lungă şi neplăcută a vieţii: munca. Până la urmă om face şi un master, doar-doar mai tragem de timp. Eh şi se termină şi ăla. Vine momentul să ne angajăm. Unde? Hai să zicem că avem experienţă toţi. Hai să zicem că vreo 30-40 au deja joburi (în domeniu chiar).

Rămân peste 100 de comunicatori care îşi caută de muncă. Şi aici vine surpriza numărul 1: statul nu mai angajează, s-au blocat foarte multe posturi.  Deci rămâne domeniul privat. Şi aici avem altă surpriză: nici la privat nu se angajează aşa mult. Din start e clar că nu e loc pentru toată lumea.

ŞOC! Sunt o grămadă de oameni care au absolvit în anii anteriori şi îşi caută de lucru.

EXCLUSIV! Nu suntem singura facultate de comunicare. Dacă luăm în calcul şi SNSPA-ul, avem 2-300 de comunicatori şomeri. Nu spun piarişti că s-ar restrânge aria de acoperire.

Ştiu că acum un an parcă a fost generaţia aia dublă. Prima de Bologna, ultima de 4 ani. Şi îi plângeam, că erau de două ori mai mulţi şi acelaşi număr de posturi disponibile. Mă gândeam că ei au prins cea mai nasoală generaţie. De fapt, noi suntem cea mai năpăstuită generaţie de până acum. Şi probabil următoarea o s-o ducă mai rău şi mai rău.

La un eveniment desfăşurat acum câteva săptămâni, toată lumea discuta despre schimbarea jobului, despre nesiguranţa zilei de mâine.. şi alte subiecte d-astea amuzante.

Deci e cam naşpa situaţia. Evident, ăştia mai răsăriţi se vor descurca.

Până atunci, sunt gata în orice moment să recomand câţiva dintre colegii mei de generaţie.

Mie îmi place programul ăsta de full-time blogger, plus că vreau să mai copilăresc puţin. Totuşi, dacă vrea cineva să-mi facă vreo ofertă de nerefuzat, le aştept – măcar pentru palmares.

So… any hot jobs for my kids?

*să se consemneze că nu percep taxă de head hunting. Încă. 😛

Tot plimbându-mă prin excursiile astea, mi-am dat seama că România e un loc foarte trist, care încă trăieşte în trecut. Dacă excludem oraşele mari, în care orice metru pătrat de pământ e exploatat, ne trezim într-o mare ruină a comunismului. Nu există sat care să nu aibă măcar nişte sere părăsite. Nu există orăşel care să nu aibă o fabrică de ceva care să fi fost închisă de ceva timp. Nu există oraş sau „muncipiu” care să nu aibă vreo clădire părăsită în care exista un institut. De orice.

Avem parte ori de România lui „aici era”, ori de una mai puţin dramatică, cea a lui „aici au fost şi acum este”.

Dar în mare parte e trist. Aici era cooperativa, aici era căminul cultural, aici era fabrica de ace, aici era întreprinderea de cizme. Părinţii şi bunicii noştri au trăit 50 de ani în preajma unor chestii care au devenit brusc nefolositoare după căderea comunismului. Sau erau deja.

Mici.

Voiam de mult să-mi pun buton de like. Nu ştiu cât o să-mi folosească, dar nu se putea să fie Zăbavă social mediatizat şi eu nu (nu-i mai dau link, că şi-a luat-o în cap – nu mai scrie decât despre ce are chef, refuză să vină cu CRPu în excursie, d’astea).

Eh şi acum că am şi buton, aştept cu interes să-mi dea like Alina CST, pentru că pe Facebook îi place ce scriu mai mult decât îmi place mie 😀

No.2 e un mic capriciu, legat de diacriticele din titlu. Care nu se vedeau. Şi cum maestrului coregraf  îi plăceau brunele, am ales cărunte (după cum zicea maestrul Toma). Adică am schimbat fontul. Mie îmi place, mi se pare interbelic-ish 😛

Enjoy.

We’ll wake up. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll wake up. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll wake up. We’ll eat. We’ll go to work. We’ll eat. We’ll sleep. We’ll eat. We’ll go to work. We’ll go shopping for food. We’ll eat. We’ll go to sleep. We’ll wake up…

Happy Tax Giving Day!