Un viral.
Dar un viral adevărat, care are 4,6 milioane de viewuri într-o lună jumate.
Care USP-ul? Adidaşii noştri sunt impermeabili. Consecinţa extremă: sunt atât de impermeabili încât mergi pe apă cu ei. Şi de aici a contat execuţia, care e brilliant.
Şi o leapşă cu ele de la BTO. (wait a minute, BTO nu era tipul ăla serios, cu PR-ul?)
Leapşa zice: “Numiţi două personaje de desene animate. Unul cu care doriţi să aveţi relaţii principiale şi bazate pe respect reciproc. Cel de-al doilea, cu care poftiţi să aveţi relaţii mai puţin principiale, în care respectul reciproc este opţional (chiar contraindicat).”
Tot leapşa zice că pot s-o schimb cum vreau, dar să rămân la desene animate.
Say what? :))
Ţinând cont de locul important pe care l-a ocupat în copilăria mea, mi-aş dori sa fiu prieten cu Louie Anderson, pentru că mereu mi-au plăcut graşii simpatici şi majoritatea sunt foarte amuzanţi. În plus, imaginaţi-vă o gaşcă de liceeni de clasa a 12-a cum se distrează copios dimineaţa imitându-l pe Louie şi pe tatăl său. Asta făceam noi, în marele liceu de fiţe Şcoala Centrală, în anul de graţie 2007 (îi mulţumesc pe această cale lui BTO pentru că mi-a adus aminte de serial şi m-a făcut să-mi pun un episod, cu riscul de a pierde încă o zi de scris la licenţă 😀 ).
Şi acum relaţii deloc principiale în care respectul e contraindicat. Nu ştiu la ce relaţii s-a gândit autorul, dar dacă se gândeşte la ce mă gândesc şi eu, cred că încă se uită pe Disney Channel. Nu de alta dar desenele animate sunt acum cu hannah motana (aka miley cyrus). Şi cu ea aş putea avea orice tip de relaţii neprincipiale. Iar desen animat pe bune… Daphne din Scooby Doo. Daphne este motivul pentru care acceptăm astăzi piţipoancele. V-aţi gândit vreodată la asta? Trăim cu impresia că desenele la care ne uitam noi erau inofensive, când de fapt eram intoxicaţi puţin câte puţin.
Dacă autorul nu s-a gândit la tipul ăla de relaţii, înseamnă că sunt eu defect. Alt personaj de desene animate ar fi Donkey… pe care probabil că l-aş bate zilnic, cu o plăcere sadică (fetelor, sunt desene animate, nu le doare 😛 ).
Grea leapşă… o dau mai departe către Carmen Rusu şi Dănuţ Pandrea.
Încercând să mă documentez pentru licenţă mi-am adus aminte de revista Unu apărută în perioada interbelică. În luna iunie, revista la care scriau, printre alţii, Tristan Tzara, Geo Bogza şi Saşa Pană, apărea într-un număr estival, cu totul special: cele 8 pagini erau complet goale, fiind scris doar numele revistei şi colectivul redacţional. Asta am mai spus şi aici anul trecut, după un mic experiment.
Dar azi mă gândeam cum ar fi să-mi dau aşa şi licenţa. Nu ştiu dacă profii ar gusta glumiţa asta.
Aseară a fost petrecerea aniversară a Stelei. Printre alţii, au participat Lăcătuş şi Tudorel Stoica. Unul dintre ei a fost căpitanul generaţiei ’86 (dar a lipsit în finală), celălalt a transformat un penalty. Uitându-mă pe materialele video de la eveniment mi-am dat seama de două lucruri: 1. Memoria oamenilor e scurtă şi 2. Înflăcărarea este răsplătită cu dragoste.
Cred că Tudorel Stoica poate fi asemănat cu Steven Gerrard. A fost 7 ani căpitanul Stelei, s-a retras în 1991 iar de atunci a apărut rar în faţa televizoarelor. Are 369 de meciuri la Steaua, fiind deţinătorul recordului de apariţii în tricoul roş-albastru. Bonus, are şi 34 de goluri.
De ce avem Old no.7 şi nu avem Old no. 5? Pentru că memoria colectivă e de scurtă durată. În plus, Tudorel Stoica nu era aşa rău. Agresivitatea însemna determinare şi nimic mai mult. Nu avea răutatea aia care îl caracterizează pe Lăcătuş. Pe când Lăcătuş… cine mai ştie episodul Adreleanu?
Oricum, generaţia nouă a crescut cu Mirel Rădoi şi poate că în câţiva ani (mai ales dacă se întoarce la Steaua) el o să fie marele idol al tribunelor.
11 zile. Atât ne-a luat să organizăm Absolvirea Comunicatorilor.
Sâmbătă, 22 mai, m-am gândit că ar fi mişto să absolvim în stil mare. A doua zi închegam o prezentare pe care o trimiteam câtorva colegi (ca la pitch), încercând totuşi să fiu discret.
Vreo 14 oameni s-au implicat activ în toată nebunia asta. Câţiva au dus greul. Au fost 2 săptămâni în care eu am făcut 3 PPTuri, am adunat poze, am vorbit la telefon. Doamne, cât am vorbit la telefon. La un calcul rapid mi-au ieşit 8 ore vorbite cu Carmen în ultimele 11 zile. Fără ajutorul ei n-ar fi ieşit nimic, pentru că mă consultam non-stop cu ea. Chit că era ora 2 sau ora 15:00, auzeam invariabil Da, Alex.
Supracontrolu’ era clar Adi, care a avut nevoie de extra info pentru orice foaie care s-a plimbat dintr-un loc în altul.
Aproape 400 de fani pe /Absolvirea, un hashtag care a avut câteva sute de rezultate, o sală plină (ne făceam griji la un moment dat că e prea plină) şi zâmbete pe chipurile tuturor (senzaţia e priceless).
N-a ieşit perfect. De exemplu, am stabilit că vom începe la 14:05 no matter what. Am început la 14:10, deci plecam cu o întârziere de 5 minute. Din fericire, am încheiat la 17:08, deci în afară de cele 5 minute programate, am recuperat pe parcurs şi am încheiat cu 3 minute întârziere. Mi se pare fabulos. Dacă aş organiza toată viaţa evenimente care să aibă doar 3 minute întârziere, aş fi cel mai tare organizator :))
Nu pot să închei fără să-i mulţumesc lui Adrian Ciubotaru. Speechul meu a fost construit după modelul celor 3 ani de facultate, deci mulţumirile nu aveau loc. Dar acum nu pot sa nu devin puţin emo. Nu mă aşteptam ca Adi să evoce momentul Soup Nights de la Street Delivery. Mai ales că prima noastră conversaţie live a fost ceva de genul:
– Ah, tu eşti Hoinaru… (ăla care s-a dat deştept pe Twitter şi m-a criticat – asta Adi n-a mai zis…dar acolo bătea :)) )
– Da!
Eh şi 1 an mai târziu a reuşit să spună despre mine ceva care s-o impresioneze până şi pe şefa catedrei noastre, Rogo 🙂 Ba mai mult, a făcut-o pe Rogo să se ridice şi să-l felicite, ceea ce e WOW. De asta zic, Ciubotarule, eşti mare. Mulţumim
(mamă, ce egoist sunt)
Nici nu mai ştiu cui să mulţumesc mai repede. KorineiMS care a tras de oameni, Ioanei care era în plină lansare de agenţie şi a stat să facă şi diferite taskuri pentru absolvire, Mădălinei, lui DPD – care a montat la greu, Luciei sau Ancăi care mi-au luat de pe cap nişte lucruri esenţiale…
Băi mi-aţi adus un zâmbet tâmp pe faţă şi vă mulţumesc pentru asta. Mă duc să văd pe unde petrec în noaptea asta. Aproape am scăpat de şefia de an! Aproape :))
Vă las cu melodia Promoţiei CRP Litere 2010.
PS: Ce să mai zic, avem SUPER PROMOŢIE (unde aţi mai văzut două şefe de promoţie? 😛 ) Îmi frec palmele gândindu-mă că peste câţiva ani toţi ăştia care au absolvit vor fi mari şefi prin agenţii şi o să le cer favoruri cu replica Nu-l ajuţi tu pe şeful de an? :))
Scuze de deranj.
Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.
Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).
Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).
Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.
Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.
Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului 🙂
Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.
În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!
Şi arătăm ce-am făcut în cei 3 ani de facultate (în afară de facultate).
Mâine, începând cu orele 14:00, în Aula Magna din cadrul Facultăţii de Drept, are loc festivitatea de absolvire a promoţiei 2007 – 2010, secţia de Comunicare şi Relaţii Publice, Facultatea de Litere, sau cum i-am spus noi pe scurt Absolvirea Comunicatorilor.
După câteva zile de teasing în care s-au strâns aproape 400 de fani pe pagina de Facebook, am trimis invitaţiile oficiale şi am continuat să planificăm totul, aşa cum o să facem în curând prin agenţii (dacă ne angajează şi pe noi cineva. fac un apel pe această cale :)) )
Ce e special la această Absolvire? O să încercăm să arătăm că nu suntem ca piariştii ăia pe care îi critică toată lumea.
Adrian Ciubotaru a acceptat să prezinte proiectul „Proaspăt absolvenţi, viitori comunicatori de top”, o trecere în revistă a realizărilor mai mult sau mai puţin individuale. Un fel de Hall of fame 😛
Vă aştept cu drag mâine, ca să vă convingeţi că promoţia 2010 CRP e cu adevărat specială.
Ca să vă motivez şi mai mult, vă spun că o să am şi eu discurs mâine, în calitate de şef de an cu două mandate. :))
Puteţi confirma prezenţa aici.
Adică perioadele de transferuri. Pentru mine momentul în care începe pauza competiţională e sinonim cu momentul în care începe stresul. Dacă la Real Madrid, Barcelona sau Manchester United fanii aşteaptă cu sufletul la gură numele grele care vin la echipă, la Liverpool e invers. Până se închide sezonul de transferuri trebuie să stai cu sufletul la gură sperând că n-o să plece nici Gerrard, nici Torres, nici alt jucător important.
Despre veniri nici nu se pune problema. Ori sunt tot felul de jucători de mâna a doua, ori nu se adaptează (vezi Aquillani). Aşa că aştept să se termine perioada de transferuri ca să văd cu ce jucători mai rămânem. Poate pleacă şi americanii între timp.
Later Edit: Primul plecat – Benitez. Nu pot să spun că îmi pare rău. Motivele sunt aici.
Nu plâng la despărţiri. Asta pentru că nu mi-e dor de oameni, pot să mă lipsesc de multe persoane din jurul meu. Şi zic asta pentru că vorbeam cu Adi şi el zicea că la absolviri oricum se plânge, orice s-ar întâmpla.
Pe la începutul săptămânii am dat peste nişte poze din clasa a 12-a. Ultimul clopoţel, nebunia cu robele şamd. Şi a început haosul pe Twitter cu #absolvire, ocazie cu care am aflat că Bobby nici măcar nu a fost prezent la ceremonia lui.
Noi la absolvire ştiu că am urcat pe scenă cu toate că nu luasem niciun premiu (mint, eu luasem premiul 3, Răzvan şi Edi nu luaseră premiu :)) ).
A fost ziua în care toată promoţia a avut voie în curtea interioară. În Şcoala Centrală curtea interioară e un fel de fruct oprit, pe care îl putem privi doar pe geam. De obicei nu avem voie să intrăm (să intrăm afară, da!), dar grădina e mereu lângă noi, o vedem pe geamurile înalte, sprijinite pe coloanele grele de piatră.
Ştiu că am ţinut un discurs improvizat pe moment, de care sunt mândru şi acum, deşi nu-mi mai amintesc niciun cuvânt din ce am spus. Şi mai ştiu că am ieşit cu o gaşcă mare în Herăstrău.
Nu sunt chiar aşa multe chestii, sper să rămân cu mai multe amintiri de la ceremonia de la facultate.
Până atunci, să zicem că am dat drumul la o leapşă.
Aş vrea să-mi povestească ce-şi amintesc de la ceremonia de absolvire (oricare – liceu, facultate, şcoala generală): Chinezu, Adi Zăbavă, Miruna, KorinaMs, Corina Georgescu şi Alina Constantinescu.
Iar pentru o colecţie de poveşti, folosiţi cu încredere şi pagina de Facebook.
PS: dacă cineva vrea s-o rezolve… e liber şi invitat 😀
Proastă idee să comenteze Geanina cu Leonard MironCostin.
Cântarea alor noştri a fost lipsită de vlagă. La naţionale au cântat de 10 ori mai bine.
Dar ideea care rămâne în anale este:
Da, Israelul dă 12 puncte Norvegiei, se ştie cât de puternică este comunitatea evreiască din Norvegia.
Da, Turcia dă 12 puncte Germaniei, se ştie cât de puternică este comunitatea turcească din Germania.
Da, Grecia dă 12 puncte Germaniei, se ştie cât de puternică este comunitatea grecească din Germania.
şi
Da, bineînţeles, Ucraina va da cele 12 puncte vecinilor ruşi. Ah, nu, Belarusul primeşte, mă iertaţi.
Da, bineînţeles, Portugalia dă cele 12 puncte Spaniei, vecinii lor. Ah nu, le-a dat Germaniei, mă iertaţi.
etc.
Iar de câştigat, a câştigat această combinaţie de Lilly Alen cu Katy Perry şi Likke Li (adup CristinaUrsache).
Melodia nu-i rea, fata nu-i rea, România oricum n-avea bani să organizeze nimic. Şi unde, la oboseala de Polivalentă 😀
Poza e de aici
