– S-a terminat.
– S-a terminat?
– Da.
– Ce?
– Facultatea.
– Da?
– Da.
– Deci nu mai mergem la facultate…
– Ba da, mai avem sesiune, restanţe, licenţă.
– Păi şi atunci ce s-a terminat?
– Cursurile.
– Ah, păi oricum n-am fost la cursuri.
Am 21 de ani (mulţi înainte – mulţumesc). Merg la şcoală de la 6 ani, 11 luni şi 2 săptămâni. Dacă n-ar fi trecut de miezul nopţii, aş face un calcul extrem de matematic şi aş afla exact câte luni de şcoală înseamnă că am în spate. Aproximez 15 ani. Eh şi în 15 ani de şcoală, mi-a fost dat să aud de sute de ori întrebarea din titlul.
Nu putea să ameninţe FSLI-ul că intră în grevă, că hop apăreau colegi cu întrebarea magică. Nu putea să iasă pe post un lider Alma Mater, fără să planeze incertitudini. Oamenii ăştia mă disperă în continuare. Ieri nu-ştiu-cine a anunţat că face grevă. O parte din elevi stau acasă, sau nu fac ore, deşi merg ca proştii la şcoală. Dar noi, noi ce facem? Noi răspundem la întrebări tâmpite venite de la studenţi chiulangii (şi nici nu se pune problema de chiul, că facultatea oricum nu e obligatorie, cred că pur şi simplu le plac grevele).
Ăsta a rămas reflex din şcoala generală şi liceu. Cum era rost de absenţe motivate, pac! şi elevul grevist. Ăştia erau aşa pafarişti încât nu realizau că oricum se fac recuperări. Sâmbăta. Şi în niciun caz nu făceau diferenţa între învăţământul pre-universitar şi cel universitar.
Sper ca în următoarele două zile să nu mă mai întrebe nimeni dacă se face şcoală. Pe urmă terminăm şi sper că la master n-o să mai aud „se face şcoală mâine?”
mă urmăreşte. Dar dacă eu nu vă urmăresc pe voi, sunt neam prost.
Pe twitter zic. Asta cu urmăreala pe twitter e mai ceva decât împrietenirea de pe facebook. Aşteptăm cu interes „spotuleţe” de la McCann în care să vorbească Paul Ipate despre urmăreală (şi bineînţeles, site-ul MareaUrmăreală.ro).
Dacă ne urmărim reciproc pe twitter nu înseamnă că suntem prieteni. În acelaşi timp, dacă nu ne urmărim, nu înseamnă că nu suntem prieteni. Texte de tipul „nu mă mai urmăreşte X, de ce s-o fi supărat pe mine” sunt cel puţin amuzante. E foarte posibil să nu se fi întâmplat nimic în relaţia voastră live, ci doar respectivul să nu mai aibă chef să citească despre ce-a făcut Steaua, Liverpool şamd.
Când faci cunoştinţă cu cineva, nu e obligatoriu să-i dai şi follow. Da, jucăm un şah împreună, dar scrii ca un idiot, sau eşti agramat, aşa că prefer să interacţionăm doar în faţa tablei. În acelaşi timp, dacă dai follow (presupunând că e un om fain şi scrie chestii mişto), nu trebuie să te aştepţi la follow back de curtoazie. Pe mine mă enervează astea cel mai mult. Frate, lucrăm în acelaşi birou, nu pot să nu-i dau follow. Eh na. Watch me!
Sunt o grămadă de cazuri în care am cunoscut oameni şi am început să-i urmăresc după o tonă de timp. Pentru că atunci a început să-mi placă ce scriau. Cum ar fi să citiţi blogurile tuturor celor pe care îi ştiţi?
Deci urmăritul pe twitter nu e o chestie de etichetă. Însă sunt şi lucruri de bun simţ pe care trebuie să le faci. Dacă vrei să dai un DM, asigură-te că-l urmăreşti pe cel căruia vrei să-i comunici ceva. Ca să-ţi poată răspunde tot în privat, altfel ajungi la o situaţie ca în cazul Manafu.
Bonus, dacă X nu te mai urmărea, şi îţi dă din nou follow, nu trebuie să-l tragi la răspundere: „ahaa, deci nu mă mai urmăreai, ticalos mic”. E valabil şi pentru unfollow „ia uite, X nu mă mai urmăreşte” –> aşa nu!
Şi cea mai tare: „Nici nu-l mai urmăresc pe X, i-am dat unfollow” ei na, l-ai pedepsit.
Sunt câteva chestii de common sense, nimic special, dar am simţit nevoia să le scriu aici.
Deşi am hotărât să nu mai particip la #fotbaltweetmeet, nu puteam să lipsesc de la ediţia specială din Braşov.
Sâmbătă tot Braşovul s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi a plecat spre stadion. Echipa locală primea o dublă vizită a campionilor en titre şi a vice-campionilor de la Bucureşti. Antrenorul Revvnation s-a ţinut de promisiune şi a venit cu majoritatea vedetelor, menajând doar 2-3 titulari, în timp ce FC Bucureşti a venit cu câţiva jucători de la echipa a doua. Până să ajungă la stadion, bucureştenii s-au oprit să facă poze cu fanii şi să dea autografe.
Pe teren atât bucureştenii, cât şi braşovenii au făcut spectacol. Deşi s-a văzut clar că echipele din provincie au valoare, încă nu pot avea pretenţii la titlu.
Noi avem jucători buni, s-a văzut asta pe teren, dar echipele din capitală au infrastructură, au centre de copii şi juniori, au mai multe stadioane şi condiţii mai bune. Fără un sponsor potent, n-o să ne putem ridica niciodată la nivelul lor. Citeşte tot articolul
Prima oară m-am gândit să fac şi o comparaţie între călătoria cu Hoimobilul şi cea cu GLK-ul lui Bobby. Numai că Hoimobilul e vehicul de oraş, în timp ce GLKul e maşină, frate.
Mi-a plăcut sistemul de taxare a parcării din Braşov. Tip: luaţi monede la voi dacă parcaţi prin centru.
Când am fost prima oară am rezolvat câteva chestii pentru licenţă. Mulţumesc oamenilor de la Casa Mureşenilor, care au fost super amabili.
În rest, n-am apucat deloc să mă plimb prin oraş, deşi începe să-mi placă tot mai mult. Sper să ajung la Cerbul de Aur şi să mă bucur de câteva plimbări.
La fotbal a fost frumos, cam cum a fost la primele ediţii din Bucureşti. Doar în meciul dintre bucureşteni parcă a fost altă atmosferă. Braşovenii şi sighişorenii au fost cam timizi, n-am interacţionat foarte mult. Ei au preferat să vorbească pe teren 😀 Vedeta a fost clar Spot, căţelul Nicoletei.
Bloghiţă a fost cu organizarea, Timişoreana cu tricouri, bere şi bani, iar noi… cu fotbalul spectacol 😀
Cu ocazia asta am descoperit şi latura gazetărească a lui Bobby Voicu. Ştie toate meciurile pe care le-au jucat Steaua şi echipa naţională între 86 şi 2000 :)) „După el, meciurile de azi au fost ca un amical al naţionalei din ’90, când…” (zic bine, nea Ovi? :)) )
sau altfel spus „lecturi rutiere”
Sâmbătă a avut Andreea ideea să mergem la some-aviatic-stuff în Giurgiu. Văzuse pe Metropotam şi cică ar fi fost mişto. Cu ocazia asta am descoperit că dacă vrei să ieşi din Bucureşti şi nu vrei s-o iei pe DN1 sau pe cele două autostrăzi, n-ai indicatoare. Aşa că ne-am rătăcit în Bucureşti. Mă rog, pe centură. 3 bucureşteni, într-o maşină care a mâncat asfalt de Bucureşti zeci de mii de kilometri, ne-am învârtit destul de mult până am ieşit pe E85.
Dar odată ajunşi pe drumul bun, am început să recităm poezii de pe telefonul mobil cu un entuziasm care l-ar face invidios şi pe Ciubotaru. A fost ziua Coşbuc, cu Paşa Hassan, El Zorab, Moartea lui Fulger, Noi vrem pământ şi.. altele.
Au urmat şi discuţii pe tema fiecărei poezii, de parcă eram în liceu.
N-am ajuns la mittingul aviatic, dar am recitat poezii şi tind să cred că avioane o să văd mai curând decât o să citesc poezii.
N-o să înţelegem niciodată ce simt polonezii. N-o să înţelegem pentru că în primul rând nu vom putea înţelege pe deplin ce a însemnat pădurea Katyn pentru ei şi comemorarea tragediei, care s-a transformat într-o tragedie în sine. Nu vom înţelege tragedia polonezilor, aşa cum nu am înţeles-o nici pe cea a locuitorilor din Grindu, care au murit în cea mai mare catastrofă navală din România (poveste spusă în documentarul lui Bimus, Satul îngerilor trişti)
N-o să ne folosească la nimic să plângem cu lacrimi de crocodin alături de polonezi. Dar îi putem respecta şi îi putem sprijini. M-a impresionat solidaritatea. Nu încep cu clasicul „la noi…” pentru că ştiu cel puţin alte 10-15 ţări în care s-ar fi întâmplat ca „la noi”.
Mâine se difuzează pe TVR1 documentarul „Pădurea Katyn”, începând cu orele 21:00. Sper să reuşesc să-l văd. Detalii şi trailer pe Mediafax (gata, i-am făcut celebri. când o să preia şi ei informaţii de la mine sper să mă citeze cu link :)) ).
Probleme cu telefonul. În câteva luni P1i-ul meu împlineşte 2 ani. Şi cu această ocazie m-am pricopsit cu o eroare. Nu-mi mai intră SMSurile în timp real, ci doar după ce repornesc telefonul. După ce azi am facut backup, resoftat, restaurat backupul, etc. m-am trezit ca eroarea persistă. E puţin aiurea că trebuie să repornesc telefonul periodic, dar până îl duc în service n-am altă variantă.
Iar alt telefon cu touchscreen şi qwerty şi toate minunile nu mai am, aşa că o să stau fără mail şi twitter mobil şi toate astea cât o să fie în service. Partea bună e că tocmai am descoperit garanţia şi aveam 24 de luni, care se împlinesc în iunie.
Pauză pentru o scurtă recapitulare: Laptopul Dell mi s-a stricat cu 3 luni înainte de expirarea termenului de garanţie; laptopul HP cu vreo lună înainte şi l-am dus fix în ziua care expira; celălalt telefon pe care îl folosesc tot cam cu o lună înainte, iar ăsta cu 4 luni înainte. Măcar am noroc 😀
Concluzie: Până îmi rezolv problemele mă găsiţi pe mail, prin DM pe twitter, pe telefon sau prin SMS pe celălalt telefon. Dacă nu aveţi numărul înseamnă că vă rămân celelalte variante 🙂
LE: Ar fi mai simplu să-mi iau alt telefon. Doar că nu sunt pregătit psihic să fac acest pas :)) Sunt foarte conservator şi mi-ar fi greu să mă obişnuiesc cu alt telefon. De obicei când le schimb e o perioadă în care mă acomodez cu gândul ;))
Latest Edit: S-a rezolvat. Am fost constrâns să-mi şterg inboxul şi acum totul intră perfect. Dar SMSurile mele? :(( Adrese, numere de telefon şi cine ştie ce alte informaţii preţioase. BINE că am backup 😀
Din când în când nişte omuleţi simpatici mă mai invită la câte o vizionare de presă a vreunui film. Selectiv din fire, ajung doar la cele pe care le cred cât de cât decente. Aseară am fost la Date Night, cu Steve Carell şi Tina Fey. Nu văzusem trailerul, iar după afiş mi s-a părut genul de comedioară ieftină pe care o vezi într-o zi de marţi, imediat după Paşte. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar decât să văd vreun Shutter Island, mai bine ceva light.
Acum o să fac o pauză şi o să încerc să-mi dau seama când am văzut ultima oară o comedie cu adevărat mişto, la care să râd la mai mult de 2-3 faze…. uhm.. nop.. nu e The Hangover, pe care l-a lăudat toată lumea… cred că probabil e Le Concert, la care am şi râs, am şi plâns.
Anyway, Date Night e clar printre cele mai tari comedii light pe care le-am văzut în ultima vreme. N-are cine ştie ce vedete, n-are bugete de milioane dar râzi. Sunt faze amuzante chiar şi pentru cei care nu sunt fani Steve Carell (adică aşa ca mine).
Trailerul e mai jos. Dacă v-am convins, mergeţi să-l vedeţi, premiera e… curând, cred că weekendul viitor; dacă nu, play, dar parcă îşi pierde din farmec 🙂
Luni seară arena din piaţa Delfinului arăta ca un vulcan încins. Mulţi suporteri, unii dintre ei veniţi cu copiii la stadion, accidentări de ultim moment şi răsturnări spectaculoase de rezultat, au fost ingredientele unei etape care ar putea rivaliza cu orice campionat puternic din vest.
Echipele s-au întărit mult faţă de etapa trecută, însă pentru unii s-au simţit numeroasele absenţe provocate de accidentări. AlexVeja şi Cart00n, doi oameni de bază nu şi-au putut ajuta echipele iar asta s-a văzut pe teren.
Nebărbieriţii şi-au arătat valoarea şi de această dată, reuşind să câştige competiţia. Au fost ajutaţi de inspiraţia lui AdrianCiubotaru, care l-a păstrat în teren pe Hoinaru, în ciuda evoluţiei dezastroase din etapa precedentă. Mai mult, antrenorul din teren al Nebărbieriţilor a lucrat foarte mult la psihicul jucătorului, dându-i permanent încredere şi în cele din urmă reuşind să-l motiveze. Nebărbieriţii nu au fost lipsiţi de emoţii, ultimul meci, derby-ul cu Revvnation, fiind pierdut la limită cu 1-0.
În final s-a văzut cât au contat sfaturile lui Toma Nicolau, golgheterul echipei în etapa precedentă. Tânărul nemţean a insistat foarte mult pe problema golaverajului iar nebărbieriţii n-au uitat şi au forţat în fiecare meci. Totul a fost mai greu cu Adrian Ciubotaru evoluând accidentat. După meci căpitanul a declarat: Citeşte tot articolul
Pe vremuri ne bucuram să mergem la biserică de Paşti. Şi hainele noi ne stăteau aşa bine, şi mirosul de primăvară, şi masa atât de bogată. Iar în noaptea de Înviere mergeam la biserică şi luam lumină.
Acum la biserică e aglomeraţia de pe lume pentru că mulţi „credincioşi” se duc cu maşina aproape până în altar. Iar lumânările simple, de ceară, nu mai folosesc nimănui. Dacă se sting şi pierdem lumina? Aşa că investim în lumânări tot mai sofisticate, cu căpăcel, paravan, paratrăznet şi senzori de ploaie.
Televiziunile nu se mai mulţumesc să transmită doar de la Patriarhie. Nu, acum trebuie să transmită şi de la Mănăstirea X, şi de la biserica Y şi din ardeal, şi de la Episcopia Banatului şi de peste tot. Iar transmisiunea trebuie să fie cât mai complexă. Cu unghiuri cât mai variate, cu feţe smerite alternând cu părţi din biserică, icoane şi preoţi.
Iar peste toate, transmisia de la Patriarhie. Care s-a transformat într-un spectacol mediatic. Dacă până acum era doar o slujbă, care întâmplător era filmată, ca să vadă şi enoriaşul de acasă, acum avem tot felul de cadre de parcă ar filma pentru un DVD Best Of Învierea Domnului. Azi-noapte i-am văzut pe preoţi, în frunte cu IPF Daniel, Patriarhul BOR (vă plac prescurtările astea, nu? şi mie) mai preocupaţi de cor, lumânări, aşezarea scenică şi întreaga vedere de ansamblu, decât de slujbă în sine. Mai preocupaţi de faptul că îi vede întreaga ţară, decât de faptul că îi vede Dumnezeu.
M-a dezamăgit profund ce-am văzut la Patriarhie. De la an la an totul e mai organizat, corul e mai „antrenat”, rugăciunile se spun pe mai multe voci, microfoanele sunt mai multe şi mai colorate. Preoţii ţin microfonul în mână, în loc să ţină Evanghelia.
Ca spectacol mediatic, transmisia de la Patriarhie a evoluat foarte mult faţă de anii trecuţi, dar la nivel spiritual au pierdut enorm.
Iar totul a culminat pe posturile de ştiri cu ediţii speciale şi invitaţi în platou. Care invitaţi nu pricep ce căutau acolo în loc să ciocnească un ou roşu cu familia…
