Am un vecin mai ciclic decât un roman de Rebreanu. De fiecare dată când mă întâlnesc cu omul ăsta, mă simt de parcă aş fi în ziua cârtiţei. Purtăm aceeaşi conversaţie de fiecare dată. E 100% identică.

– Bună ziua.
– Bună ziua.
– Ce faceţi?
– Ca pensionarii… (avem discuţia asta de vreo 10 ani, iar omul abia se pensionase la momentul în care am început să ne conversăm)
– Dumneata?
– Cu treburi… (recunosc, din când în când eu mai alternez replicile: prin oraş, la muncă etc.)
– Ai tăi ce fac?
– Bine… ce să facă…
– Sănătate acasă.
– Mulţumesc la fel!

Şi gata. Asta e tot. De 10 ani. Over and over again.

• pentru că simt nevoia să scriu multe prostii, dar nu vreau să arunc toate tâmpeniile aici
• pentru că mă distrează Tumblr-ul lui DeCe?
• pentru că sunt prea multe poante care nu văd lumina ecranului
• pentru că mi-a rămas în cap termenul „minuturi” de la proful meu de meditaţii (engleză şi franceză) când traduceam fast-food cu „mâncare rapidă”
• pentru că pe twitter scriu multe chestii mişto care se pierd în eter
• pentru că îmi place să mă recitesc din când în când
• pentru că am vrut să separ discuţiile de pe twitter de caterinci

…. am lansat Minuturi.hoinaru.ro

cunoscut şi ca: hoi la minut – un serviciu, apropo 😛

E fix o arhivă de poante şi lucruri deştepte, de citate mişto şi linkuri. Şi atât. N-are decât scopul de a arhiva chestiile care cred că merită, dar care nu stau bine pe blog. Enjoy! 🙂

La şcoală se predau toate prostiile pământului. Învăţăm să ţesem frumos, să coasem frumos, cum să traforăm şi cum să facem goblenuri. Astea sunt materii practice, da? La teorie stăm şi mai bine. Istoria Egiptului, a Greciei Antice, geografia lumii cu tipurile de nori şi flora. Dar ce-ar fi să învăţăm ceva cu adevărat folositor. De pildă geografia şi istoria oraşului în care trăim. Pare atât de banal… poate ar trebui să ne înveţe părinţii în desele plimbări prin centru, sau poate şcoala chiar ar trebui să se împlice.

Totuşi, din păcate, azi nu mai are sens să mergi în centru (pentru un film la Patria sau la Scala să zicem). Plimbarea în centru se mută în centrul comercial.

Am întâlnit o grămadă de colegi de generaţie care habar n-au oraşul ăsta. Şi vorbesc aici de oameni crescuţi în Bucureşti. Nu mă aştept să ştie toată lumea TOT oraşul, şi denumiri de străzi (eu reţin foarte repede şi circul destul de mult, astfel încât le-am prins din zbor), dar măcar centrul. Tot ce ştiu tinerii din ziua de azi se rezumă la: Piata Unirii MC, Piaţa Romana MC, Universitate – treptele de la TNB. The END. Le spui să vă vedeţi la statui, habar n-au. Ce să mai vorbim de strada Academiei? Ce să mai vorbim de strada Toma Caragiu?

Acum vreo două zile încercam să explic cuiva unde mi-am parcat maşina. Am dat ca punct de reper fostul sediu C.C. pauză.; am venit mai aproape de zilele noastre: fostul Senat pauză; am ajuns la prezent: ministerul de interne pauză. Am încercat să dau ca reper Palatul Regal. Interlocutoarele erau într-o ceaţă totală.

Cam cât de greu ar fi să facem un tur cu şcolarii şi să le arătăm şi noi oraşul: uite mă, aici a fost palatul nostru regal, aici stătea regele, n-a fost mereu MNAR. Uite, aici e Muzeul de Istorie, a fost Palatul Poştelor înainte, uite, aici e hotelul Novotel, a fost Teatrul Naţional înainte, de asta arată faţada aşa, reconstituie faţada teatrului condus de Caragiale, clădire peste care a căzut o bombă de-a americanilor în al doilea război mondial, bombă care trebuia să ajungă pe Palatul Telefoanelor care e la o aruncătură de băţ.

Uite, aici e Biblioteca Naţională, a fost Palatul Bursei înainte, nu era mereu la Armenească.

Ca să nu mai spun că acum ceva vreme o tânără domnişoară nu ştia unde e Hanul lui Manuc.

Un tur al oraşului facem şi noi? Nu, nu mă refer la o iniţiativă a societăţii civile, care să reziste un an şi să deschidă ochii a 200 de oameni. Eu vreau ceva organizat pentru toată lumea. Măcar bucureştenii să ştie câte ceva despre oraşul ăsta…

Omul e o specie cretină. Îi spui că un lucru o să se termine prost şi tot vrea să-l facă. Mai ţineţi minte când eraţi mici şi le ziceaţi părinţilor că vreţi să vă faceţi mari? Hai că sigur aţi spus cel puţin o dată că vreţi să vă faceţi mari. Să puteţi sta noaptea târziu la televizor, şi să beţi cola seara şi să mâncaţi ciocolată la orice oră…

Iar în timpul ăsta părinţii vă spuneau: nu, de fapt nu vrei asta, când o să creşti o să-ţi dai seama că era mai bine când erai mic. E mai bine să mergi la grădiniţă, să te joci, s-o arzi la desene. Şi cu toate astea, tu, în natura ta de berbec, vrei să fii mare!

Până când te faci mare şi îţi dai seama că era mai bine să stai toată ziua în fund şi să construieşti lego. Dar ăsta nu-i un post despre ce frumos era când eram mici, ci despre om şi refuzul său de a-i asculta pe cei din jur. Când mă fac mare, vreau să-mi conving copiii că nu merită să-ţi doreşti să devii om mare, poate mă ascultă şi rămân copii.