Priveam teancul de CDuri luate împreună cu Gazeta. Privindu-l, am realizat că am rămas doar cu CDul, în timp ce ziarele au ajuns la gunoi. Fără să fie deschise. Ce sens avea să le răsfoiesc dacă îmi fac online selecţia şi văd ştirile seara.

Şi atunci de ce au scos băieţii ăştia CD cu un ziar pe care oricum nu-l citeşte nimeni? Pentru că la un tiraj de X sute de mii de exemplare, Tolo poate să ceară dublu pe un full page. Iar artiştii vor să beneficieze de distribuţie. Dar n-ar fi mai simplu să nu ne mai bage pe gât şi gazeta lor care ajunge la coş şi să transformăm tarabele de ziare în magazine de muzică şi cărţi? Că oricum doar asta se vinde. Conţinutul hârtiei pe care ne-o dau la pachet nu interesează pe nimeni.

Iar situaţia asta e ca pe vremea lu’ Ceauşescu, atunci când îţi băgau pe gât vreo carte de doi lei, dacă voiai sa-ţi iei un „Cel mai iubit dintre pământeni” sau un roman de Rebreanu.

Şi cum noi am crescut cu Biblioteca pentru toţi şi colecţia Lyceum (moştenite de la părinţi), ăştia micii vor citi după Biblioteca Adevărul şi vor asculta CDurile Gazetei.

Puţin mai devreme de data asta, reiau ce ziceam aici, într-o variantă mai web 2.0.

Fie ca RTurile şi replyurile să vă ocolească. Fie ca Wallul vostru să rămână gol, lipsit de urări de bine. Fie ca TweetDeckul vostru să nu se umple de „Hristos a Înviat!” la 00:00 şi nici de TwitPicuri cu „lumină.jpg” sau „ouă_roşii.jgp”. Fie ca filmele la care vă uitaţi să nu fie tot Iisus din Nazaret şi Patimile lui Hristos.

Fie ca şi anul ăsta să lăsaţi aifoanele şi aipadurile de-o parte, lângă blackberiuri şi să sărbătoriţi măcar pentru o vreme fără tehnologie. Acum că am învăţat să nu mai trimitem SMSuri de sărbători, hai să învăţăm să nu mai scriem felicitări nici pe twitter sau facebook. Ca să fie bine, ca să nu fie rău.

t.

Vineri am dat o fugă până la Braşov să-mi rezolv una-alta pentru licenţă. Am prins o vreme super, bă; superbă. 19 grade, soare, lume multă în centru, ce mai, a fost ceva de vis. Dar ştiind că trebuie să ajung la RoBlogFest, am apăsat tare pedala şi am stat doar vreo 2 ore în Braşov. 1 oră 20 din Sinaia, duş, îmbrăcat, teleportat în Fratelli. Ca să ce? Ca să nimic.

Dacă anul trecut ne-am înghesuit în Fabrica, anul ăsta ne-am mutat în Fratelli. Doar că jumate din bloggeri aveau outfit de Fabrica. Fail, deci. Cum am ajuns am dat peste Makavelis, un fel de câştigătorul moral al premiului de popularitate. Nu, nu-i căuta nimeni pe ăia de la Daily Cotcodac, să-i cunoască. În schimb pe Makavelis… (nu vă umeziţi, dar aşa a fost).

Socializarea a fost „cum se pune în orice discotecă”, dar au lipsit mulţi oameni. De fapt, mai mult au lipsit cei pe care aş fi vrut să-i văd.

Cu premiile am stat bine, No.3 a intrat în top 10 la bloguri de muzică – ceea ce e o realizare extraordinară pentru un blog care scrie despre muzica underground. Numai eu ştiu cât am stat să-l conving pe Alex că e bine să înscriem No.3

Singura bubă a întregului eveniment a fost festivitatea în sine. Cu tot respectul, Zăinescu şi Novac nu sunt nişte oameni amuzanţi. Iar Zăinescu nu poate să acopere întregul necesar de carismă. Anul trecut a fost Cabral pe şcenă şi a fost mai bine. Cam asta ar fi una dintre hibe: n-au reuşit să facă show din premierea aia. Da, e boring, da e nasol pentru ăia care pierd… dar hai cu o glumă, hai cu o poză la intrare… fă-mă să mă simt bine dacă am mers cu trenul câteva sute de km ca să particip.

Organizatorii au fost mai preocupaţi să ne dea prezervative, tricouri cu IE8 şi beri moca decât să facă o primire adecvată pentru starurile internetului care erau prezente acolo. O fi scumpă berea în Fratelli, dar prefer să rămân cu o poză de pe covorul roşu (asta aşa, ca comunicator şi piaristă vă spun).

În afară de astea, toate bune. Respect pentru efort, respect pentru atragerea sponsorilor şi locul ales, efort (da, am zis de două ori efort) etc. În general respect pentru oricine mişcă un deget pentru o acţiune colectivă (asta nu înseamnă că nu sunt perfectibile acţiunile respective, nu?).

Concluzie M-am grăbit ca boul să ajung la Bucureşti, când puteam să mai stau liniştit şi să ajung după miezul nopţii la happening.

PS: Grav se mai îmbată bloggerii ăştia, unii din ei zici că erau fugiţi de acasă vineri seară.

În ultima vreme am sărit peste menţionarea  multor evenimente din online. Drept pentru care fac o listă scurtă.

Miruna a lansat Slăbeşte Cu Cap. Nu e doar pentru slăbit, e pentru mâncat sănătos. Aştept  să văd online Îngraşă-te, hoinare.org 😛

Buddha a lansat Alexandru Negrea.ro. Adică a devenit un fel de… un fel de el însuşi. O ştiţi p’aia cu Obelus, redevienne Obelix? Cam aşa şi cu el.

Adi Zăbavă a lansat Din bară-n bară, blog despre portarii din Liga 1.

Şii… mai sunt dar am uitat. Aduceţi-mi aminte şi notez (o să fiu subiectiv şi aleg doar ce-mi place şi chiar voiam eu să scriu de la început)

Când am nimerit la festivitatea de deschidere în facultate am avut un prim şoc: doar 2-3 feţe cunoscute. Câţiva colegi din liceu, puţini bucureşteni şi în rest provinciali. Până atunci provincialii existau în viaţa mea doar la nivel teoretic. Pe principiul: da, există şerpi veninoşi, da, există femei frumoase şi inteligente, da, există provinciali – dar nu sunt prin preajmă.

N-a fost deloc o dragoste la prima vedere. Din contră, ne-am antipatizat reciproc. Eu simţindu-mă superior, ei simţindu-mă cum eram de fapt: arogant, superficial şi (cel mai grav) bucureştean.

Uşor-uşor am descoperit o grămadă de oameni faini care vin de prin provincie. Dar nu despre ei vreau să scriu, ci despre ceilalţi. Despre cei care se plâng non-stop de Bucureşti. Care se plâng că e un oraş aglomerat, murdar, că la ei acasă era mai bine. Îi recunoaşteţi uşor: un provincial se plânge mult mai des de aglomeraţie, praf… şi tot ce e naşpa aici.

Mi s-a cam luat de provinciali năzuroşi. V-am chemat eu la Bucureşti? Faceţi un sacrificiu pentru ţară? Nu.

În jurul meu (nu doar la facultate) sunt o grămadă de voci care se plâng că sunt departe de părinţi, că nu are cine să le gătească, că sunt mari chiriile, că la cămin e naşpa. Nasol. Şi ei sunt ăia cu capsa pusă care îţi strică ziua prin autobuz, ăia care nu zâmbesc, ăia cărora nu le convine nimic. Ăia care au o atitudine ostilă sau o nemulţumire veşnică.

E perfect valabil principiul bătrânilor care nu acceptă să se mute de aici într-un oraş mai ieftin. Nu trebuie să stăm toţi în capitală.

N-am o problemă decât cu cei care se plâng. Sau mai exact, cu cei care se plâng non-stop. De ce ai venit aici dacă e aşa naşpa tot? Ai venit ca să găseşti un job mai bun decât în oraşul tău, da? Să ai parte de o educaţie mai bună. Asta presupune nişte sacrificii. Nu e vina nimănui că te-ai născut în Plopeni, şi nici nu e obligatoriu să vii la Bucureşti.

Şi da, scriu asta din punctul de vedere al omului care a stat toată viaţa cu părinţii, pun-te masă, scoală-te masă. Asta e, am avut norocul să mă nasc aici. Nu vă convine, ştiţi unde sunt ieşirile, ştiţi unde e gara.