… şi am realizat asta foarte târziu.

Aşa cum şi printul a ajuns să fie depăşit, din aceleaşi motive pe care le-am descoperit zilele astea.

Pentru că am stat în pat câteva zile „mulţumită” unei … viroze să-i spunem(?) – (deşi, dacă mă iau după tata, zilnic era alt diagnostic – vezi că poate să fie şi aia, vezi că şi porcina are simptomele alea, vezi că şi aia e cam aşa) –  am avut ocazia să mă uit la televizor. Mult. Şi am descoperit (sau mai bine zis mi-am amintit) de ce mă uit atât de rar la TV: pentru că n-ai ce să vezi. Şi aici nu vorbesc de sâni goi, acces direct, măruţă, capatos, badea-care-îl-înjură-pe-băsescu sau alte specimene. Nu. Eu zic aici de conţinutul nou pe care televiziunile îl furnizează zilnic.

Dacă stai o zi întreagă la TV, după primele 3 ore ai văzut absolut tot ce se putea. Ştirile sunt ACELEAŞI. Şi nu la modul că se tratează aceleaşi subiecte. Nu. Pe PRO de exemplu jurnalul de dimineaţă şi ăla de la prânz n-au avut decât o ştire sau două diferite. Iar seara toate la grămadă. Nu mai spun de realitatea şi antena 3 care dau over and over again cele 10 materiale pe care le au.

Eh şi problema nu vine de aici, dar ştiţi că era mitul ăla conform căruia doar la Discovery merită să te uiţi. Myth Busted, ca să zic aşa. De fapt, la Discovery e de ajuns să te uiţi vreo 2 ore pe zi. Pentru că în rest ori sunt chestii mai puţin interesante, ori se reiau Myth Busters, Grand Designs şi alte 2-3 emisiuni pe care le urmăresc. Adică e acelaşi episod şi de la 9 şi de la 15:00, şi seara de la 8 sau cât o fi…

Am încercat să combin şi animal planet, şi explorer, şi tot m-am plictisit. Nici măcar nu vreau material de calitate, vreau ceva nou. Nu pot să mă uit de 3 ori într-o zi la acelaşi episod din Grand Designs, sau să văd acelaşi reportaj de 5 ori.

Şi aici mi-a picat fisa: pe net suntem obişnuiţi cu informaţie fresh de 10 ori pe zi. Şi suntem obişnuiţi pentru că e posibil aşa ceva. Dacă la TV lucrează 10 oameni la un material, pe net pot lucra 2. Se duc pe teren, fac poze, video etc, se întorc, scriu, publish şi aia e. Dacă pe print sau TV mai durează o grămadă după ce jurnalistul a terminat de scris materialul, pe net trebuie doar să mai dai publish.

Ştiţi melodia Alinei Manole cu „Am un pitic…” ? Dacă n-o ştiţi, foarte urât din partea voastră. O găsiţi aici jos de tot la „următorul album”, pe pagina dedicată Alinei pe ÎnConcert.ro (mama ce self-promo nesimţit 😛 ). Eh, cum zice cântecu, aşa am şi eu un vecin „şi-l vreau fericit”. Numai că el nu ne vrea fericiţi :))

Omul ăsta  „devenit o obsesie a mea, sau dacă vreţi c-un termen mai modern – angoasa vieţii mele”, cum zice regretatul Toma.  Reiau. Omul ăsta renovează. Da, e banal, renovează; mai dă o gaură, două, zece. Nimic special. Nu fac scandal dacă omu trebuie să-şi găurească pereţii şi o face la ore rezonabile. Asta e, şi tata se mai crede meşterul casei din când în când.

Eh dar cetăţeanul ăsta renovează din august. Din AUGUST. Un apartament de două camere. Şi e o muncă constantă, nu ceva de weekend. Oh, nu. Zi de zi vin meseriaşii cu maşinile (un gip cam ca D.D.-ul Roxanei Radu şi un cielo) şi pleacă târziu în noapte. Ce-or face, numai ei ştiu. E drept că nu deranjează foarte mult. Dar nu pot să pricep ce poate omul ăla să renoveze atât. CE? Sunt două camere.

Am mai avut unul care şi-a renovat 4 luni garsoniera. Ziceam atunci că sigur şi-a făcut vilă din garsoniera aia. Ăsta cred că şi-a făcut palat. Cred că a excavat, a trecut de subsol şi are un complex turistic sub pământ. Altfel nu-mi explic ce poate să facă.

Ah, şi cară chestii. Are un Touareg cu care îşi plimbă tot felu de tâmpenii. Ba şi-a cărat uşa de la intrare, ba a plecat cu un vas de wc (!?), ba cu mobila de bucătărie… Ce-i drept, dacă ai Touareg, e normal să cari totul cu el, nu să dai banii pe o dubitză care să-ţi care prostiile. Ce dacă am piele în interior şi am dat 40.000 de euro pe el? Ce, bancheta aia din spate e rabatabilă degeaba?

Cred că îmi fac curaj şi îmi fac drum pe la el după ce termină. Să-l întreb de sănătate or something. Vă ţin la curent.

Unde-s zăpezile anemice de altădată?
Unde-s iernile alea în care plângeai după zăpadă?
Unde-s iernile în care te întrebai trist cum o să ajungă Moş Crăciun cu sania dacă nu e zăpadă?
Unde-s vacanţele de iarnă în care jucam fotbal pe pământul îngheţat?
Unde-s zilele de Crăciun cu 2-3 grade, pe care le confundai cu Halloweenul?

Nu ştiu, dar cu siguranţă îmi lipsesc!

E un citat pe care îl tot dau. Şi aici pe blog şi peste tot. Îl mai şi spun din când în când, ca să impresionez tipe 😛

Dar mă gândeam că merge la fix, azi când se punea la îndoială aspectul colectiv al acţiunilor din ultimele zile. Din păcate, el n-a putut fi probat, aşa că a rămas scris pe foi cu caracter oficial cum că aş fi singurul nebun şi că în spatele principiilor pe care le apăr stă de fapt frica de restanţă (ok, asta nu e scris, dar cam asta reiese).

Aşa au zis şi Marile Puteri la 1848 despre Revoluţia paşoptistă. Doar că atunci vocile celor care cereau autonomie erau mai puternice. Iată ce zicea Bălcescu, referindu-se la momentul istoric din ’48:

Revolutia de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decat vointa intamplatoare a unei minoritati nationale. Revolutia generala fu ocazia si nu cauza revolutiei romane. Cauzele ei se pierd in negura veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinte si lucrarea poporului roman asupra lui insusi.

Să-mi ziceţi când vă plictisiţi de citatul ăsta. Oricum, altul nu mai ştiu 😛

Azi am depus un memoriu la decan. Cu număr de înregistrare şi tot. Ca să fie treaba treabă.

„Am aşteptat patru seturi pân’ să intru-n audienţă dar cum persoana arbitra în deplasare, am intrat în prelungiri. În finală, m-a primit, i-am înmânat memoriul, şi după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea, şi am rămas la încălzirea cu lemne, c-aşa-i în tenis.”