M-au înnebunit ăştia micii de pe twitter cu invitaţiile lor. Din 2 în 2 ore apare câte un cont de forma @googlewave_whatever care oferă invitaţii moca dacă dai retweet şi follow, dacă deschizi geamu şi dacă nu respiri 2 minute. Şi tot încerc să înţeleg de ce vrea toată lumea invitaţii la Google Wave dacă la un moment dat oricum va fi la liber.

Google vrea să rupă piaţa cu acest super-dooper-shit, right? Şi atunci trebuie să-l dea la lume, right? Adică n-o să ne mai batem pe invitaţii în curând, right?

Eh, da’ sunt eu prost şi nu-mi dau seama că sunt ei early adopteri.

Dar să vedem ce face Google Wave – de pe site citire:

Google Wave is an online tool for real-time communication and collaboration. A wave can be both a conversation and a document where people can discuss and work together using richly formatted text, photos, videos, maps, and more.

Boooon… ce avem noi aici? Păi colaborare. Şi dacă nu au invitaţie toţi oamenii cu care vreau să lucrez, ce fac? Dau RTuri până fac rost şi pentru ei, evident!

Ca să nu mai vorbim că încă e în teste deci e foarte probabil să aibă unele probleme. Dar hai repede că poate se termină şi nu mai prindem.

Pauza de scris este mascată foarte bine de tot felul de pretexte: ba că am treabă, ba că scriu prin alte părţi. De fapt, dacă aş avea chef de scris probabil că mi-aş pierde nopţile cu mâna pe taste. Dar constanţa e mai mult o chestie conjuncturală şi nu se educă, aşa cum aveam să aflu din testul lui Bobby de luna trecută.

Cu toate astea, zilele în care mă plictiseam cu laptopul în braţe 16 ore fără pauză au cam trecut. Şi după sesiunea de toamnă a venit deschiderea anului universitar care m-a găsit cu un teanc de carnete de student în braţe şi care mi-a deschis drumul către secretariat. Evident, planetele s-au aliniat greşit şi secretara noastră de an s-a enervat, aşa că preconizez un an tare distractiv.

Bonus – a avut loc ieri şi prezentarea asociaţiilor studenţeşti din ASE. Un eveniment mai fake decât ăsta n-am văzut. Asociaţiile s-au întrecut în jocuri penibile, bătăi din palme şi alte activităţi demne de grădiniţă, citite probabil prin te-miri-ce cărţi de timbilding. Noi ne-am urcat pe scenă, am fost mai mult sinceri şi mai puţini simpatici şi ne-am ales cu o grămadă de tineri boboci care căutau formulare de înscriere. Urmează recrutările, mutarea în sediul nou, aniversarea a 2 ani de InConcert.ro,  lansarea versiunii 2.0 şi primele rânduri scrise pentru licenţă. Dacă supravieţuiesc până în decembrie, dau party!

Din motive de lene n-am apucat să scriu postul ăsta în miez de noapte, deşi mă trezisem pentru asta. Ca să nu fie dubii, n-are legătură cu ce-a scris Simona aici deşi pare 🙂 în fond, sunt idei plecate de la aceeaşi discuţie.

Acum ceva timp am avut ocazia să învăţ câteva lucruri despre prietenie de la nişte oameni faini. Am aflat atunci că nu prin aprobări cuviincioase dăm dovadă de respect. Şi că nu trebuie să fii de acord cu cineva ca să arăţi că îi eşti prieten. Dimpotrivă, am învăţat de la ei că îţi arăţi prietenia de fiecare dată când ai puterea să spui „Băi, eu cred că ai greşit”. E genul de sinceritate de care avem cu toţii nevoie însă pe care nu avem curajul să o aplicăm.

Iar faptul că în acest moment te comporţi stupid într-o anumită situaţie nu mă face pe mine să tac şi să te ignor. Nu. Mă impulsionează să vin, să-ţi dau una peste ceafă şi să-ţi spun „Trezeşte-te!”. Pentru că pentru asta sunt făcuţi prietenii. Iar cei care te susţin în toate prostiile pe care le faci doar pentru că eşti simpatic sau respectat nu sunt deloc ok.

Sau cel puţin aşa am fost învăţat.

Rien.

Rien?

(vezi postul de mai jos)

Şi a fost şi meciul cu Franţa. Cum s-au pregătit tricolorii? Nu s-au pregătit. Au aşteptat să vadă dacă o să joace Mutu, l-au chemat pe Surdu când a fost nevoie să joace cineva în spatele unicului vârf al ţării, Marica, şi au dat-o în discursuri de „hai că se poate”.

Lucescu Jr. a încercat să încropească o echipă cât de cât diferită faţă de aia care o fura de la Lituania şi aproape făcea egal cu insulele Feroce acu câteva luni. Şi i-a ieşit. Totuşi, n-a ieşit ce era mai important: jocul. În schimb, după rezultat noi am ieşit. Din cărţile calificării. Adică acum nici dacă mai pierd la un loc Serbia, Austria, Franţa şi Lituania şi tot nu ne calificăm noi. Eventual se califică băieţii din insulele Feroce.

După 1-1 pe Stade de France cu 79.000 de garçoni şi 1000 de băieţaşi ne facem vânt a uşurare. Că e bine, că am obţinut un rezultat mare, că nu multe echipe i-au dat gol Franţei tocmai la ea acasă. Decât chiar Franţa însăşi.

Desigur, trebuie să vedem partea plină a paharului: Mutu s-a împăcat cu fraţii Becali, Mircea Sandu a reuşit să ajungă la meci deşi a venit direct de la o şedinţă Fifa, acum avem timp să construim o naţională nouă şi în premieră Răzvan Lucescu a încheiat un meci fără să-l sune pe Mircea ca să afle schimbările (din păcate, tatăl selecţionerului a vizionat meciul într-o zonă fără acoperire).

Să nu fim cârcotaşi. Să nu ne facem sânge rău. Să nu ne gândim la cele 15 şuturi pe poartă ale francezilor, la cele 3-4 bare, pentru că, nu-i aşa, şi bara a fost româncă în seara asta. Să trecem peste cele 20 de cornere, peste paradele lui Coman, peste aruncările kamikadze ale lui Chivu şi Raţ sau peste cele 80 de minute pe care le-a petrecut Franţa în jumătatea noastră.

Noi am jucat bine şi naţionala noastră promite.