branduri

Citind articolul ăsta mi-am adus aminte de discuţiile purtate cu un brand manager cu care am lucrat la un moment dat. Omul investise foarte mulţi bani în outdoor, avea billboarduri pe la Romană, pe la Universitate, cumpărase spaţiu publicitar pe stadioane şi era transmis în Liga I, avea şi nişte bannere pe GSP şi alte câteva siteuri mari. Fără nicio campanie specială, în cele mai multe cazuri cu numele brandurilor şi cu ce se ocupau ele: vopseluri şi lacuri. Pentru mine nu avea niciun sens să dai o grămadă de bani doar pentru expunere, el şi-a explicat alegerea în felul următor: „Vreau să fi auzit lumea de mine când vor merge în magazine să-şi cumpere vopsea şi lac„.

Totul era completat de o promovare agresivă la raft, dar trebuia să pregătească consumatorii, să nu le prezinte în magazin un brand total necunoscut. Practic, îşi cumpărase un loc în mintea potenţialilor consumatori, nu vindea neapărat ceva. Iar visul lui era să ajungă top of mind pe categoria de vopsea, adică lumea să se gândească în primul rând la brandul lui când e întrebată de o marcă de vopsea.

Şi apropo de:

“oamenii care au bani de Range Rover nu răspund pe Facebook la întrebări idioate”

nu e vorba doar despre ei. E vorba şi de cei care la un moment dat vor avea bani să-şi ia maşina respectivă, peste 10-15 ani, oameni cărora trebuie să le cultivi afinitatea pentru un brand. Pentru că vor începe să strângă bani din tinereţe şi la un moment dat vor avea destui încât să-şi satisfacă acest capriciu.

În plus, mai vorbim şi despre oamenii care nu-şi permit maşina dar au prieteni cu bani pe care îi pot convinge: „frateeeee, ai văzut noul Range Rover? eşti cel mai fraier dacă nu-ţi iei!”. Eu, de exemplu, sunt un sărac cu Renault, dar prietenii mei au GLK, Passat CC şi aşa mai departe.

Morala: nu orice efort de comunicare e musai să se transforme într-o vânzare imediată. Câteodată vrei pur şi simplu să ajungi cel mai dorit produs din categoria ta.