nesimtire

IN Revolte

De fiecare dată când ni se pare că ceva merge prost în ţara asta dăm vina pe ceilalţi. Meltenii, cocalarii, nesimţiţii, ăia. Problema e la oricine altcineva, dar nu la noi.

Din păcate, ţin să vă anunţ că nu ăia sunt marea noastră problemă. Chiar dacă pare că suntem înconjuraţi de melteni, nu-i aşa. Ei sunt doar o minoritate, în timp ce majoritatea de alcătuită din oameni ok care uită din când în când de bunul simţ, de logică sau de reguli. Dacă le atragi atenţia o să se supere şi o să ţi-i arate cu degetul pe cocalari, care sunt „adevărata problemă”. 

Dar pentru ca ţara asta să progreseze e suficient să nu mai facem noi chestii nasoale. Să nu mai trecem pe roşu, să purtăm centura, să nu mai aruncăm chestii pe jos şi să plătim bilet în autobuz. Ştiţi voi, the usual.

Caz concret: intru duminică în IKEA. Aglomeraţie, că aşa e duminica, toată lumea vrea să mănânce un hot dog ieftin şi o prăjitură Almond. Iau ce-mi trebuie, mă aşez la casa pentru sacoşe galbene. La casa din stânga 3 doamne. O doamnă cu mama şi sora, toate trecute de 50 de ani. Aveau un cărucior plin, au văzut că toată lumea din jur e cu produse puţine, s-au uitat de vreo 3 ori la semnul cu cărucioare tăiate, au ridicat din umeri şi au mers înainte. Dacă le-ai fi văzut pe stradă ziceai că sunt cele mai OK persoane de pe planetă după Obama şi Andrei Pleşu. Când le-a zis casiera că trebuie să stea la o altă coadă (care era de vreo 3 ori mai mare) au părut extrem de surprinse. „Cum, vai? Noi? Păi de ce? Ah, semnele?” Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

shutterstock_157374959_small

(… şi mi-a părut bine)

La concertul de duminică seară aveam bilete fix pe centru, cam prin rândul 10, cât să se vadă perfect o imagine de ansamblu a scenei. În jur numai lume bună, de la Melania Medeleanu până la Tudor Giurgiu şi alte VIPuri, plus alţi oameni care dăduseră nişte sute de lei pe bilete. Printre ei şi clasicii tâmpiţi cu bani care vin la un spectacol şi îşi lasă copilul să mişune prin Sala Palatului cât timp ei îşi văd de concert. Toată lumea o ia razna, ei se bucură de muzică. I-am văzut încă de când m-am aşezat, ştiam care va fi distracţia, m-am bucurat că am pe rândul din faţă o fetiţă ceva mai mare, care se juca cuminte pe tabletă.

Gong 1, gong 2, şi se stinge lumina. Apar pe scenă artiştii, lumea aplaudă, din stânga-faţă se vedea o lumină puternică. „Nu-i nimic, asta mică termină şi ea jocul şi se uită la concert” mi-am zis eu. Şi trece prima piesă. Tipa de pe scaunul din faţa ei se întoarce şi îi face obsevaţie, tipul din dreapta fetiţei (adică cel din faţa mea) se rezuma să se uite insistent. Doamna maică-sa ignora situaţia şi era cu ochii pe artişti. Normal, doar ea nu vedea deloc lumina puternică de la tabletă. Citeşte tot articolul

IN Revolte

Un hypermarket din Bucureşti, weekend, aproape de ora închiderii. În difuzoare se aud anunţurile repetate ale unei dudui care ne pofteşte afară. Magazinul se va închide, vă rugăm să vă îndreptaţi către casele de marcat. Cum ar veni, marcă banu’ şi cară-te, băi cumpărătorule. Foarte corect, oamenii lucrează după un program.

E 21:15, mă grăbesc să iau ce-mi trebuie şi să merg spre casă, convins că deja am depăşit cu 15 minute ora închiderii. Îmi amintesc de articolul lui Bobby, dar în acelaşi timp mă gândesc şi la angajaţii care au familii şi care probabil că nu sunt plătiţi dacă stau peste program.  Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Sâmbătă. 14 aprilie. Meci. Oţelul Galaţi întâlneşte Steaua. Cele două echipe se bat într-un simulacru de fotbal cu pretenţii de partidă importantă. Stadionul Oţelului e plin, probabil că gălăţenii şi-au făcut planul să meargă la Înviere direct de la meci. În plictiseala generală se aude crainicul stadionului:

Posesorul autoturismului GL-…-…. care a parcat pe linia de tramvai, este rugat să se prezinte la maşină

Probabil că el, posesorul, a căutat disperat un loc de parcare. Şi pentru că începea meciul, s-a gândit că poate să lase puţin maşina pe şine, doar n-o să treacă niciun tramvai o oră jumate, cât e el la meci, nu? Oare a lăsat-o cu avariile pornite?

IN Revolte

Acum ceva timp am fost la un eveniment ce avea loc în True Social Club, un bar pe Splaiul Independenţei, colţ cu shaormăria de la intrarea în Centrul Vechi al Bucureştiului. Era seară cu ceva spectacol şi am participat la invitaţia unui brand. Am ajuns cu vreo 10 minute întârziere, am intrat, o domnişoară ne-a condus într-o zonă în care erau 3 mese libere, chiar lângă scenă. Ne-am aşezat la masa din mijloc şi am încercat să fim atenţi la showul care deja începuse. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Editura RAO are de dat nişte bani unei traducătoare. Nu mulţi, 4500 de lei. Însă au ales să ignore total apelurile omului care a prestat un serviciu. Laura Frunză a dat în judecată editura, însă justiţia a hotărât că e nefondat cazul. Dincolo de mârlănia justiţiei române, cred că e mai important să reţinem altceva: munca prestată fără contract semnat implică un grad mare de risc.

Au simţit asta pe pielea lor şi bloggerii, având de-a lungul timpului o grămadă de întârzieri la plată. Şi de multe ori nu puteau decât să se milogească de cel căruia i-au prestat un serviciu pentru că nu exista în mână contractul semnat de ambele părţi.

În teorie, ca să putem acţiona în justiţie pe cineva şi să avem şanse de câştig, trebuie să semnăm un contract de prestări servicii. În practică, în România se prestează serviciul, contractul se trimite „la semnat” (unde stă luni bune). Doar că cel care are nevoie de serviciu se grăbeşte (în acest caz editura). Aşa că prestatorul acceptă să presteze fără niciun fel de contract, bazându-se pe corectitudinea partenerului de business. Uneori se cere chiar şi factura, pentru a creşte speranţele prestatorului. Şi omul o emite în baza unui contract nesemnat, ba chiar ajunge să plătească şi TVA din buzunar. Iar factura nu e plătită niciodată. Un caz clasic.

Aşa că de fiecare dată când dăm peste un client care vrea ceva de la noi, am face bine să semnăm contractul înainte de toate. Indiferent cât de urgentă e toată treaba. Insistaţi până în pânzele albe semnarea contractului, chiar dacă trebuie să faceţi un drum special pentru asta.

Puteţi citi despre povestea cu RAO aici şi aici.

IN Revolte

How low can you go? Serios? Cât de jos?

Pe acelaşi model, propun:

„Băga-mi-aş pula în Mata!” – Juan Mata are o ofertă INCREDIBILĂ de la cel mai bogat afacerist din Botswana

„Proiectul lui Becali se duce în Pula” – Noua Steaua va efectua un cantonament în Croaţia

„Dă-te-n pistă!” – s-au deschis publicului mai multe circuite de F1.

LE: Am uitat să spun că e vorba de Prosport, care a preluat ceva din CanCan. Super combinaţie!

Meniu