Cred că aveam vreo 6 ani când am descoperit Phoenix. Deşi nu aveam voie să umblu la pick-up, căutam vinilul cu Mugur de Fluier şi puneam „Andrii Popa”. Apoi mă urcam pe fotoliu şi îl călăream purtând o pălărie de-ale mamei ţinând în mână un pistol căruia îi rupsesem ţeava ca să arate ca cel al lui Mărgelatu’ (foto via).
Au trecut ani şi am descoperit alte formaţii, ne-am cumpărat combină, au apărut CDurile. La un moment dat a venit tata acasă cu CD-ul de mai sus. Nu mai ştiu de la cine îl primise. L-am ascultat de vreo 2 ori şi l-am lăsat în teancul de CDuri. Asta până acum vreo 2 ani, când l-am dus în maşină. L-am ascultat pe repeat săptămâni la rând, până când mi l-a „subtilizat” tata. Şi l-a ascultat vreo 6 luni. Doar pe ăsta, că era singurul pe care îl avea în maşină.
Într-un final l-am recuperat şi am început să-l ascult iar. Never gets old! (spre deosebire de Covaci)
Şi cum ascultam pentru a 5000-a oară Mica Ţiganiadă, mi-am dat seama că CDul ăsta parcă nu vrea să se zgârie. Deşi a fost tratat la fel ca toate celelalte CDurile şi s-a plimbat prin vreo 3 maşini, refuză să se audă prost. Poate pentru că e cântat aşa bine?
