La TIFF, excelenţa ia diverse forme

Anul acesta am ajuns, în premieră, la TIFF, la invitaţia celor de la Mercedes-Benz. Auzisem toate poveştile despre atmosfera specială din Cluj-Napoca în zilele de festival, însă eram convins că nu poate fi nimic mai mişto decât explozia de bucurie de pe străzile Sibiului pe perioada FITS. „Sunt doar nişte filme, până la urmă„, aşa îmi ziceam mereu, cu fiecare an care trecea fără ca eu să ajung la Cluj la început de iunie.

Sunt, într-adevăr, doar nişte filme, o selecţie extrem de interesantă, şi o sărbătoare pentru filmul românesc. N-am avut mult timp la dispoziţie, aşa că am ales să văd film românesc şi nu mi-a părut rău. Însă TIFF-ul este mult mai mult de-atât. Am mai văzut o concentraţie atât de mare de oameni cu badgeuri la gât doar la Alexandria, la Ideo Ideis, însă acolo vorbim de un perimetru extrem de mic în care se învârte toată viaţa festivalieră. La Cluj parcă jumătate din oraş intrase în febra asta a TIFFului. 

În plus, este şi cel mai glamorous festival la care am participat până acum, cu o mulţime de vedete, petreceri exclusiviste (cu cozi la intrare, ca în filme), covoare roşii la tot pasul şi o armată de fotografi care au diferite briefuri. Mulţi sponsori sau parteneri îşi trimit echipele acolo pentru a acoperi cât mai bine evenimentul. Iar în contextul ăsta înţeleg de ce Mercedes-Benz România a ales să facă acest parteneriat pentru a susţine excelenţa la TIFF. Sunt convins că organizatorii altor mari festivaluri din ţară se uită cu jind la acest parteneriat, mai ales prin prisma plusului de imagine pe care îl aduce.

Mercedes-Benz Clasa C a fost anul acesta maşina oficială a festivalului şi am avut senzaţia că invadase centrul Clujului. Peste tot pe unde întorceai capul vedeai o Clasa C care mergea să ducă vreun invitat special al festivalului.

Pentru mine experienţa TIFF din acest an a început de joi după-amiază, când am luat în primire un Mercedes ML 350, un fel de garsonieră luxoasă pe roţi. Şi nu e glumă, am văzut camere de hotel mai mici decât maşina aia. Atenţie la detalii, siguranţă, putere, eleganţă, cam aşa aş putea să o descriu în câteva cuvinte.

Odată ajunşi la Cluj ne-am luat acreditările şi am crescut viteza de deplasare. Am reuşit să ajungem şi la o porţie de scurtmetraje, iar seara am mers la Discotecă, unde concertau Stela Enache şi Silvia Dumitrescu. A fost epic. Pur şi simplu epic. Vedeţi aici câteva poze. În anii ’90 nu prea aveam vârsta legală de discoteci, dar mi se părea destul de cool Silvia Dumitrescu, ăsta a fost concertul la care n-am luat parte atunci.

Sâmbătă a fost una din zilele alea pentru care mulţumeşti familiei şi divinităţii că te-au ajutat să te faci blogger. Am luat prânzul alături de Cătălin Ştefănescu, Emilian Oprea (De ce eu?), Irina Gărdescu şi Marin Moraru. Cel din urmă venise la TIFF pentru a primi Premiul de Excelenţă.

De Marin Moraru se leagă una dintre cele mai plăcute amintiri pe care le am din copilăria mea de spectator prin teatrele bucureştene. Acum mulţi ani am avut norocul să prind pe scena Teatrului Naţional piesa „Take, Ianke şi Cadâr” cu Radu Beligan, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. A rămas până azi unul din etaloanele mele în materie de spectacole teatrale şi asta nu se va schimba prea curând.

Domnul Moraru a răspuns franc tuturor întrebărilor, a povestit cum a renunţat să mai vadă filme româneşti în urmă cu 10 ani („Am un singur ficat şi vreau să-l protejez!”), a participat oarecum stânjenit de emoţia celor din jur şi mai apoi a pornit spre un alt eveniment la care trebuia să participe. Am observat amănuntul ăsta în urmă cu ceva timp, Marin Moraru este unul din oamenii aceia extrem de modeşti, care consideră că talentul lor este doar ceva ce îi ajută să-şi practice meseria.

Tot din categoria asta face parte şi Emilian Oprea, cel care ne-a povestit ce a însemnat pentru el succesul „De ce eu?”, cum a făcut trecerea de la film la teatru şi câtă documentare a fost în spatele acestei producţii. Sincer să fiu, când l-am văzut cu toate tatuajele alea pe care le are, mă gândeam că e un bad boy înfumurat, devenit vedetă peste noapte. Dar nu e deloc aşa. Am senzaţia că îl vom vedea tot mai des prin filmele româneşti, are toate calităţile necesare unui mare actor.

Sâmbătă seara am ajuns şi la Gala de Premiere a festivalului, un spectacol pe covor roşu, la care toţi invitaţii ajungeau cu maşina oficială, coborau la poze şi mai apoi intrau în sală sub privirile jurnaliştilor şi ale trecătorilor aflaţi pe trotuarul de vis-a-vis.

Deşi scurtă, experienţa TIFF a fost foarte intensă şi m-a convins că merită să fac toate eforturile în anii următori şi să ajung măcar 4-5 zile. Pentru filme, pentru petreceri, dar mai ales pentru atmosferă.

Foto 2, 3, 4: Manu Nedila