Sunt 4 turnee de Grand Slam în fiecare an. O ediţie de Champions League, nişte preliminarii de Campionate Europene sau Mondiale, câteva meciuri de handbal feminin, vreo câteva finale de dublu masculin. Olimpiadele se desfăşoară odată la 4 ani, total neinspirat aş zice. S-ar vedea şi gimnastica românească mai mult.
Toate sunt prilejuri excelente pentru iubitorii sportului de performanţă. Cu accent mai mult pe „performanţă” şi mai puţin pe „sportului”. Iar performanţa poate să fie şi una sugerată, fără legătură cu realitatea din teren. Uitaţi-vă la recentul exemplu al naţionalei de fotbal în jurul căreia s-a născut o efervescenţă total gratuită. Hai să susţinem naţionala pentru că e aproape de o performanţă: calificarea la un european.
De Simona Halep şi valurile de susţinători apăruţi la fiecare semifinală de Grand Slam nici nu mai vorbesc, deja mă oboseşte subiectul. Nu de alta, dar chiar e nedrept ca atâţia oameni să capitalizeze pe imaginea fetei ăsteia când are nişte rezultate notabile şi să o uite când are perioade în care câştigă „doar” turnee Premier Mandatory sau Premier 5.
Îi apreciez de 100 de ori mai mult pe amărâţii care merg non-stop la meciurile naţionalei de rugby şi o susţin necondiţionat (fără să aibă super performanţe) decât pe oportuniştii extrem de vocali din jurul Simonei.
1 comentariu. Leave new
Subscriu! Mi se pare revoltatoare inconstanta celor care sustin ca iubesc sportul.