Nimic nu te pregăteşte pentru o zi de derby în Liverpool. Îţi imaginezi că e ceva mai special decât un meci cu Hull sau Swansea, dar nu poţi să-ţi dai seama de amploarea lucrurilor până când nu vezi totul de la faţa locului. Într-un weekend în care joacă Liverpool acasă, cele mai multe hoteluri sunt pline de străini îmbrăcaţi cu tricouri de joc şi cu fulare cu însemnele clubului. Orice localnic te întâmpină cu întrebarea standard: “Are you here for the game?”. Dacă te mai declari şi fan LFC încep să-ţi arate suveniruri sau să-ţi povestească cum au trăit pe viu Minunea de la Istanbul.

Când le zici că ai mai fost în Liverpool şi că ai şi poză cu Steven Gerrard le mai piere zâmbetul de pe faţă (Lucky bastard!).

O industrie în jurul unui club

LFC e o maşinărie de făcut bani, iar oraşul e conştient de asta. Nu doar fanii, ci şi autorităţile încearcă să sprijine cât pot clubul. Liverpool e un oraş sărac, în care fotbalul şi The Beatles aduc mulţi bani. La tot pasul găseşti suveniruri cu John Lennon şi Steven Gerrard. Din două în două săptămâni oraşul primeşte mii de turişti. La meciuri importante, precum cel de sâmbătă, numărul lor creşte, probabil spre 10-20 de mii. Sunt oameni veniţi din lumea întreagă, de la Australia sau Noua Zeelandă până la Indonezia, Africa de Sud sau Islanda. Oameni care lasă câteva sute (poate mii) de lire în Liverpool, de la hoteluri până la restaurante, puburi, suveniruri şi tururi. Chiar şi unii suporteri câştigă bani din asta, după ce îşi vând abonamentele fanilor disperaţi să prindă un loc la meci. Am auzit că se practică inclusiv în The KOP, peluza în care stă galeria lui Liverpool.

De-asta s-a şi construit noua tribună principală, care nu doar că oferă 9000 de locuri în plus, dar are şi multe spaţii comerciale în interior. 

Pentru unii fani toată această industrializare a fotbalului e o dezamăgire. Pentru alţii e doar prilej de shopping şi de bucurie. Nu ajungi în fiecare zi în Liverpool şi pe Anfield.

Derby de Premier League

Dacă acum 2 ani am avut parte de o experienţă VIP, de data asta m-am bucurat să experimentez varianta “clasică” a unei zi de meci. Între un bilet cu hospitality şi unul normal diferenţele sunt uriaşe, fiecare fiind potrivit pentru un anumit tip de fan. Clubul oferă propriile opţiuni de hospitality, însă există şi sponsori (precum Carlsberg) care au acest tip de experienţă. Hospitality înseamnă sosirea la meci cu câteva ore înainte de lovitura de începere, o masă, nişte beri, poate chiar şi întâlnirea cu legende ale clubului, în funcţie de pachet. Preţurile pornesc de la 200 de lire de persoană. După meci sunt incluse alte câteva băuturi, astfel încât plătitorii să savureze reluările, declaraţiile de după meci şi să scape de aglomeraţie.

Dacă la hospitality eşti “teleghidat”, biletele normale vin cu o libertate mult mai mare şi sunt destinate celor care nu se află la prima experienţă pe Anfield. Dacă aveţi în plan să ajungeţi acolo vă recomand prima oară să alegeţi hospitality, oricum veţi fi în transă pe tot parcursul zilei.

De data asta am avut timp să observ toată agitaţia din jurul stadionului, să întâmpin autocarul echipei şi să mă plimb printre scouseri. Atmosfera aminteşte puţin de marile meciuri europene ale echipelor româneşti, doar că aici era un “simplu” derby din Premier League.

Noul Main Stand este fabulos. Am amintiri destul de vagi din interiorul vechii tribune oficiale, însă cea nouă arată extraordinar. Până la urmă s-a dovedit că soluţia dezvoltării stadionului a fost cea mai bună, nimeni nu şi-ar fi dorit să părăsească Anfield. Dimineaţă am făcut turul stadionului împreună cu Vladimir Pagu, câştigătorul concursului “Eu comentator“. Practic, Vladimir a fost motivul pentru care am ajuns weekendul trecut în Liverpool. 

De-asta nu puteam să-i refuz o plimbare de partea cealaltă a parcului, până la stadionul lui Everton. Stanley Park desparte stadioanele celor două rivale din Liverpool, am văzut de multe ori imagini aeriene cu cele două stadioane, dar nu mă gândeam că sunt chiar atât de aproape.

N-o să vă explic ce contrariat a fost şoferul de Uber când ne-a luat fix de lângă stadionul lui Everton, eu având căciulă cu Liverpool pe cap :)) “How did you end up here, lads?”

În timp ce noi vizitam stadionul (iar Costin Ştucan încerca să se împace cu istoria recentă a lui Liverpool marcată de mult marketing), jurnalistul Mihai Toma se întâlnea cu Ian Callaghan pentru un interviu despre legendara victorie a Petrolului împotriva lui LFC. Poţi să scoţi omul din Ploieşti, dar nu poţi să-i scoţi Petrolul din sânge. Mi-ar fi plăcut să ajung şi acolo, dar câte să faci în 37 de ore? Deja m-am împăcat cu ideea că n-o să pot face niciodată shopping în Liverpool, no time for that.

Noi am ajuns la stadion cu vreo oră şi jumătate înainte de meci, moment în care mai toată lumea era deja în zonă. Meciurile din Premier League îţi ocupă o jumătate de zi sau chiar o zi întreagă (dacă au loc la prânz). Fanii ajung la stadion cu vreo 2 ore înainte, beau bere, mănâncă plăcinte, hotdogs sau fish and chips. Există fanzones special amenajate în care ai ecrane la tot pasul şi poţi urmări Sky Sports sau BT Sport. Pentru cei care vor să stea la căldură, există aceleaşi opţiuni şi în interiorul tribunelor. Cel mai bine arată în Main Stand, însă şi la Spion Kop e o amenajare similară. Există chiar şi o zonă cu câteva scaune din fosta tribună, demolată anul trecut.

Abia după ce bei câteva beri, mănânci bine şi pariezi (există şi case de pariuri în interiorul stadionului) eşti gata pentru meci. Poţi să recunoşti turiştii imediat: îşi ocupă locurile de pe stadion imediat ce intră şi fac sute de poze. Localnicii sunt mult mai relaxaţi şi îşi văd de bere, doar n-o să plece stadionul nicăieri. E foarte interesant contrastul între fanii care ţopăie de bucurie că au ajuns la meci şi cei care se gândesc doar la şansele matematice pentru Champions League.

Despre meciul în sine n-am foarte multe de zis, presupun că l-aţi văzut pe Eurosport. Tot ce ştiu e că a trecut extrem de repede, mult mai repede decât la tv. Am avut norocul să nimeresc la poarta la care s-au dat 3 goluri şi au fost majoritatea fazelor de poartă. De data asta am stat fix lângă galeria lui Arsenal, care a cântat fără întrerupere până prin minutul 10, când s-a dat primul gol. 

La final am făcut poză cu noua tabelă şi am pornit spre centru să sărbătorim victoria. Puburile de lângă stadion erau pline deja, iar cozile la autobuze se întindeau pe 1 kilometru şi ceva. Centrul era plin de tineri care păreau să trăiască într-un univers paralel, în care meciurile de Premier League nu sunt prioritatea zero. Din loc în loc vedeai turişti cu tricouri cu Arsenal şi Liverpool care se plimbau în căutarea unui pub ceva mai gol. Nici măcar fanii lui Arsenal nu păreau să fie trişti, doar trăiseră una dintre cele mai mişto experienţe din viaţa lor, experienţa Premier League :)