Ultimele săptămâni au venit cu nişte subiecte despre care s-a vorbit foarte mult, de la accidentul din Retezat până la sirene, puţuri şi taximetrişti. Ceea ce a atras automat şi gaşca nemulţumiţilor de pe internet, reuniţi în comisia de cenzură a opiniei. Îi ştiţi, ăia care se plâng că avem prea mulţi specialişti în orice. De parcă treaba asta cu opinia ar fi în ediţie limitată, aşa că nu are cum să prindă toată lumea ocazia.

Zău, au început să mă obosească ăia care subliniază că nu toată lumea se pricepe la orice. Nu, serios? Eu credeam că dacă se cheamă opinie înseamnă automat că omul ăla are un doctorat în domeniu.

Şi aici sunt două argumente, la fel de tâmpite, pentru care n-a trebui să vorbeşti.

Primul e cel cantitativ la nivel macro: “deja şi-a dat multă lume cu părerea despre asta”. Ok, dar ce te faci cu oameni care chiar mai au un alt unghi de a privi problema? Ce te faci cu bloggerii care îşi propun să pornească o discuţie pe tema asta? 

Al doilea e tot cantitativ, dar la nivel individual: “ţi-ai dat cu părerea despre alte chestii în săptămânile trecute”. Aşa, şi? Poate că mă pricep la toate (sau sunt interesat, sau m-am documentat).

Nu se aşteaptă nimeni să fii CTP. Atunci când zici nişte chestii deştepte (sau nici măcar deştepte, dar cu care să rezoneze lumea), eşti răsplătit cu like şi share. Şi dacă pentru tine asta contează, dă-i bătaie. Dacă vorbim de bloguri, aici ţine de fiecare autor să stabilească mixul dintre opinie, informaţie, divertisment şi alte tipuri de content. Dar fiţi fără grijă, cititorii taxează, nu e nevoie de cineva care să-ţi aprobe momentele în care te dai cu părerea.