Am văzut ieri o scenă care surprinde chintesenţa Bucureştiului, cu toate contrastele lui, toate disfuncţionalităţile, toate problemele care îl fac să fie atât de urât de o mare parte dintre locuitori. Iniţial am vrut să pozez doar căruţa, pentru că fenomenul colectării de fier vechi în felul ăsta a reapărut, însă când m-am uitat la fotografie mi-am dat seama că ĂSTA e oraşul în care am ajuns să trăim.

Căruţa avansează încet spre un capăt de bloc. În dreapta, un punct termic care nu numai că e degradat de vreme, dar a fost şi vandalizat de nişte puşti cretini. Probabil copiii ălora care au aruncat acel morman de gunoaie care se sprijină pe peretele mâzgălit. În stânga, tomberoanele aşteaptă, gunoierii n-au ajuns încă. E trecut de miezul zilei, femeia de serviciu vine dimineaţa şi lasă tomberoanele în mijlocul străzii, pentru când o veni maşina. La un moment dat, nu se ştie când.

În dreapta, în prim plan, o maşină e parcată pe un spaţiu improvizat cu pietriş. De la primărie nu s-au obosit să amenajeze locul ăla în niciun fel, pentru că oricum la bază era un spaţiu verde, aşa că proprietarii s-au descurcat cum au putut. Cei mai înstăriţi au trântit nişte ciment peste trotuarul măcinat de vreme şi de lucrări. În stânga, tipul cu Ford şi cel cu Duster n-au mai avut bani de ciment, nici de pietriş prea mult, aşa că parchează pe un pământ care uneori devine nămolos.

Ceva mai în spate, lângă punctul termic, sunt parcate mai multe maşini în paralel. Mai puţin tipul cu acel Renault albastru, care nu are loc suficient din cauza unui copac crescut la baza punctului termic. Mai sunt şi câteva buruieni crescute acolo, nimeni nu le-a deranjat ani de zile şi au ajuns să se extindă.

Asfaltul, dacă îi putem spune aşa, e brăzdat de o mulţime de lucrări efectuate de diferite firme de-a lungul anilor. Fiecare şi-a făcut treaba cum şi cât a putut, cu materialul care le-a mai rămas după ce au furat şefii şi au vândut pe sub mână şi muncitorii din rest.

La etajul 1 al blocului, un cetăţean n-a mai aşteptat reabilitarea de la primărie şi şi-a făcut-o singur, ca să aducă un plus de confort în locuinţa cu vedere la străduţa frenjurată pe care zac tomberoane pline ore întregi.

Mai sus de el, un tip cu ceva mai puţini bani n-a făcut decât să repare puţin îmbinările dintre plăcile de beton, probabil că i se infiltra apa pe acolo şi ploua în casă. Se întâmplă frecvent.

Nişte oameni adună fier vechi cu o căruţă, deşi la un moment dat un primar general a interzis chestia asta clar, a confiscat atelajele şi i-a ajutat să-şi ia maşini Dacia papuc.

Undeva, pe internet, comentatorii se plâng că nu mai văd copii la joacă şi că toţi rămân în faţa calculatoarelor. Nu-mi dau seama ce părinţi ar putea să-şi îndemne (sau să-şi lase) copiii să se joace aici.

E peisajul în care am crescut în anii ’90 şi care nu arăta deloc aşa. E exact cum zicea Vintilă Mihăilescu acum ceva timp, nu mai avem sentimentul de apartenenţă la un spaţiu public, la un cartier. Atunci era mizerie şi sărăcie, acum e pur şi simplu paragină şi nepăsare.