Cu ocazia Festivalului Enescu din acest an am avut reuşit să-i iau un interviu baritonului Şerban Vasile, ce a urcat pe scenă în cadrul spectacolului „Damnaţiunea lui Faust” sub bagheta renumitului John Nelson, în cadrul Seriei Mari Orchestre Ale Lumii. Maestrul a urcat de-a lungul timpului pe mari scene ale lumii şi a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări, în cadrul unui proiect iniţiat de BMW, maşina oficială a festivalului.
I: Când v-aţi dat seama că muzica e chemarea dumneavoastră? Aţi considerat că e o chemare?
S.V.: Cred că părinţii mei au considerat că e o chemare, mă auzeau prin casă cântând atunci când eram mic. Tot ei m-au dus la Palatul Copiilor în Bucureşti. Am urmat liceul de muzică, universitatea, masterul, toate aici. Am făcut chitară la Palatul Copiilor, apoi puţin pian la liceu, şi am rămas pe canto în final.
I: Părinţii au vreo legătură cu domeniul muzical sau sunt doar melomani?
S.V.: Unchii mei sunt profesori de muzică, vioară şi pian, însă mama şi tatăl meu n-au absolut nimic de-a face cu domeniul, sunt doar pasionaţi de tot ce înseamnă muzică.
I: A fost o dragoste la prima întâlnire cu muzica?
S.V.: Da, pot să spun că mi-a plăcut. A contat şi faptul că ajungi să călătoreşti destul de mult, întâlneşti o mulţime de oameni, iar eu sunt o fire foarte sociabilă.
I: Aţi jucat în spectacolul „O scrisoare pierdută” la Opera din Bucureşti, în rolul lui Brânzovenescu. Cum a fost experienţa unui astfel de spectacol modern, faţă de repertoriul clasic care se joacă în general?
S.V.: În ultimii ani a apărut acest trend. Nu se mai montează aproape pe nicăieri clasic. Sau dacă este o montare clasică e foarte minimalistă. La „Scrisoarea pierdută” Ştefan Neagrău a fost regizorul şi mi-a făcut o mare plăcere să particip la proiect. E o idee nouă, o montare foarte reuşită, cred că se joacă în continuare la Bucureşti, prinde foarte bine. Are toate elementele specifice româneşti. Se fac micii pe grătar în timpul spectacolului, e foarte autentică experienţa, mai ales pentru noi, care suntem pe scenă cu toată mâncarea în jurul nostru (râde).
I: Deci aţi putea spune că sunteţi adeptul modernizării spectacolelor de operă?
S.V.: Mai mult sau mai puţin. Îmi plac abordările moderne atât timp cât au o idee şi o justificare temeinică.
I: Am întâlnit de-a lungul timpului artişti care preferă să se deconecteze total de ceea ce fac atunci când nu pregătesc un spectacol şi alţii care, din contră, caută să studieze cât mai mult ceea ce fac alţi artişti. Dumneavoastră cum sunteţi? Cum vă deconectaţi?
S.V.: În general nu-mi place să urmăresc ceea ce fac alţi artişti, mai ales atunci când pregătesc un rol. Încerc să mă detaşez şi să nu mă uit în stânga sau în dreapta. Prefer să mă concentrez pe indicaţiile de la repetiţii. Studiezi de-acasă ceea ce este nevoie, apoi poţi să intri fără emoţii şi să îţi joci rolul. Cred că fiecare artist trebuie să se descopere pe el, să-şi găsească propriul mod de a interpreta. Dacă încerci să imiţi nu poţi ajunge nicăieri în meseria asta.
I: Să înţeleg că timpul liber vă deconectaţi total de muzica de operă.
S.V: Da, plec şi uit de tot. Îmi place opera, o fac cu mare pasiune, dar nu pot să stau conectat la operă 24 de ore din 24.
I: Dacă tot vorbim de timpul liber, ce fel de muzică ascultaţi?
S.V.: Ascult tot felul de tipuri de muzică. De exemplu îmi place mult să ascult Queen.
I: Aveţi vreun ritual special înainte de fiecare spectacol?
S.V.: Îmi place să dorm. În ziua spectacolului avem repetiţii de dimineaţă, de obicei. Dacă n-avem repetiţii, îmi place să mă relaxez în pat, ajung la sală cu câteva ore înainte de spectacol, depinde de machiajul necesar. Însă ăsta ar putea fi secretul: somnul. Face bine, mai ales la voce.
I: Aţi mai urcat pe scena de la Enescu şi la ediţia precedentă. Cu ce gânduri reveniţi?
S.V.: Da, chiar şi în urmă cu 2 ediţii am fost pe scena de la Enescu. Revin cu gândul că sunt acasă. De fiecare dată când cânt pe-aici, la Operă sau prin ţară, îmi revăd mama, pe tata l-am pierdut foarte recent. Sunt acasă, e un sentiment plăcut. Poate că e stresul mai mare, pentru că sunt mai mulţi cunoscuţi în sală. Însă îţi faci treaba, vii pregătit şi trebuie să iasă bine. Oricum, e o ambianţă plăcută. Mă întâlnesc cu atâţia cunoscuţi, orchestra, coriştii, toţi mi-au fost colegi.
I: Cum a fost colaborarea cu dirijorul John Nelson?
S.V.: John Nelson e, poate, un simbol (orig. engleză: icon), e foarte cunoscut, aşa că a fost o experienţă remarcabilă. Rolul meu în Damnaţiunea lui Faust este un rol destul de scurt, un rol de compoziţie. A fost o nouă experienţă, mă bucur că am avut parte de un dirijor care înţelege fiecare artist. Este genul de dirijor care preferă să oprească totul pentru a corecta orice detaliu, cât de mic. E o abordare diferită faţă de ceea ce am experimentat până acum. Îmi plac dirijorii care abordează lucrurile mai meticulos.
I: Anul acesta s-a discutat foarte mult despre atitudinea puţin prea entuziastă a publicului de la Festivalul Enescu. Având în vedere că aţi avut ocazia să urcaţi pe mari scene ale lumii, la New York, la Tel Aviv şi nu numai, cum simţiţi publicul din România? Cum vi se pare?
S.V.: Mi se pare că publicul din România gustă astfel de spectacole. Are aşteptări la un alt nivel, poate şi un grad mai mare de cunoaştere a fenomenului. La New York sau Tel Aviv sunt mulţi turişti care vin la operă, oameni cu bani, dar care nu sunt la fel de avizaţi precum publicul de la Bucureşti. Publicul românesc gustă altfel muzica clasică şi opera.
I: Mă surprinde ceea ce spuneţi, pentru că noi trăim cu percepţia că publicul din România nu respectă actul artistic, se întâmplă să sune telefoanele, există oameni care intră în timpul spectacolului sau aplaudă atunci când n-ar trebui.
S.V.: Sigur, e o chestiune care ţine de educaţia fiecăruia. În vest poate că e mai multă prestanţă, lumea se îmbracă frumos, savurează o cupă de şampanie şi la final consideră că a fost totul superb. Şi de fapt poate că n-au înţeles mare lucru din ceea ce au văzut. La noi lumea merge la spectacole, sunt oameni cu mare dragoste faţă de muzică. Ajută foarte mult şi proiecţia în piaţa George Enescu, transmisiile pe TVR, mă bucur că sunt aceste opţiuni pentru publicul din România.
I: Ce i-aţi recomanda unui tânăr care vrea să urmeze o carieră în domeniu? Sau poate unor părinţi care vor să-şi îndrume copilul spre aşa ceva?
S.V.: Le-aş recomanda să aibă răbdare. Să încerce, pentru că ţine şi de noroc, şi de perseverenţa în studiu, dar mai ales trebuie să aibă răbdare. E frumos să cânţi, să-ţi doreşti să faci cât mai multe lucruri. Am făcut şi eu în tinereţe, însă abia acum ştiu cum să selectez proiectele şi ce să iau din fiecare experienţă. E o meserie în care răbdarea e foarte importantă. De asemenea, îţi trebuie şi un agent, în ziua de azi peste tot contează extrem de mult agenţia, poate mai mult decât talentul. Opera în ziua de azi e bazată pe marketing. Trebuie să ştii să vinzi, să te vinzi, să fii împins în aşa fel încât să ai o imagine cât mai bună.
