Am văzut în weekend “First man” – filmul care spune povestea lui Neil Armstrong între momentul în care a ajuns la NASA şi cel în care a făcut primii paşi pe lună. Ar fi putut fi o capodoperă dacă regizorul n-ar fi ales să filmeze peste 75% din cadre în prim-plan. De fapt, unele nu sunt nici măcar prim-plan, sunt ceva mai apropiate de atât. Camera e efectiv la 20 de cm de faţa lui Ryan Gosling, ceea ce poate fi drăguţ pentru fete vreme de 10-15 secunde, dar la 2 ore şi 40 de minute parcă ajungi să apreciezi mai mult cadrele largi.

Într-un fel în înţeleg pe Damien Chazelle, după ce a luat Oscarul cu La La Land, acum îşi permite să experimenteze cât vrea. Şi a vrut mult de tot în First man. Ideea din spate presupun că a fost să ofere spectatorilor o experienţă first-hand a momentelor cheie din jurul programului spaţial de la NASA. Însă în final s-a ajuns la multe cadre extrem de mişcate în care simţeai că ti se zdruncină creierul odată cu naveta spaţială ce urma să decoleze, multe detalii pe pistruii lui Claire Foy şi pe ochii lui Ryan Gosling, multe momente cu o tăcere apăsătoare şi alte câteva puncte tratate excelent.

Ryan Gosling şi Claire Foy sunt foarte buni, decoruri, imaginea, toate excelează. Şi ceilalţi actori sunt aleşi extrem de bine. Am aflat cu ocazia asta şi cât de multe eşecuri şi sacrificii au fost în programul spaţial înainte ca Apollo 11 să ducă oameni pe Lună. Bine de tot scris, bine montat, dacă nu exista acea problemă cu prim-planurile ar fi devenit un film clasic.

Din păcate, deşi are cronici foarte bune, filmul nu prea a vândut aşa mult în SUA, ceea ce mă face să cred că nu va mai rămâne prea mult nici în cinematografele româneşti. Încercaţi să-l prindeţi, însă luaţi bilete pe ultimele rânduri, astfel încât să mai atenuaţi din sentimentul uşor claustrofobic pe care ţi-l dă în anumite momente filmarea.