România a pierdut meciul cu Suedia şi se luptă cu Japonia ca să termine în primele 10 echipe acest Campionat Mondial de handbal feminin. Indiferent de rezultat, vom avea un turneu pre-olimpic mai greu, cu două echipe europene şi o naţională din afara Europei, teoretic un adversar mai uşor.

Am văzut nişte reacţii foarte agresive legate de “eşecul” naţionalei româniei de handbal, de parcă toată presa face abstracţie de context. Mi se pare incredibil să ai nişte aşteptări mari de la o naţională căreia îi lipsesc 3 piese de bază. Altfel arăta naţionala cu Eliza Buceschi, Cristina Laslo şi Bianca Bazaliu. Însă toate sunt suspendate în urma scandalului de dopaj de la Corona Braşov, aşa că naţionala României n-a avut, practic, conducător de joc la Mondialul ăsta.

Şi s-a văzut că e o echipă încropită, tânără, fără omogenitate şi fără experienţă. Atacurile noastre au fost plictisitoare, previzibile şi lipsite de vlagă. Ok, poate că nici Thomas Ryde nu este o variantă bună (nici CSM Bucureşti nu se descurcă prea bine în acest sezon), dar cred că nimeni n-ar fi făcut minuni în situaţia asta. 

Nu poţi să duci un turneu final doar cu cea mai bună jucătoare din lume şi cu 2 portari buni. Uitaţi-vă la Messi şi naţionala Argentinei.

Per total, naţionala noastră a obţinut ce a meritat la acest Campionat Mondial. A avut puţin ghinion cu Muntenegru (sau lipsă de experienţă, puteţi să-i spuneţi cum vreţi), a avut noroc cu Ungaria (sau voinţă), a prins o naţională a Spaniei care face un turneu final bun. Să vedem acum cât vor sta pe bară Buceschi, Cristina Laslo şi Bazaliu. Şi să sperăm că ajungem la Olimpiadă totuşi.