Citind articolul ăsta al lui Vali mi-am adus aminte de nişte comentarii de pe net, cu oameni care întrebau îmbufnat “ce tot merge atâta lume la mare? ce vă trebuie concediu? n-aţi avut 2 luni de concediu în lockdown?”. 

Prima oară când am citit chestia asta am crezut că sunt la camera ascunsă. Nu, serios. Concediu? Îmi pare rău pentru cei care au stat degeaba 2 luni, cât a fost lockdown, pentru că cel mai probabil n-au produs prea mulţi bani. Dacă sunt salariaţi şi le-a venit banul la fel ca la început, ar trebui să aibă aceleaşi motive de îngrijorare, că salariile alea nu se plătesc din stat degeaba şi a fost vorba doar de bunăvoinţa angajatorului.

Dar trecând peste asta, ştiu foarte mulţi oameni care au muncit în alea 2 luni, ba chiar au muncit mai mult decât au făcut-o în precedentele 6 luni. Un ritm total nebun, care prea rar a fost recompensat pe măsură. Unii au muncit de 2-3 ori mai mult şi au primit în loc de încurajări şi bonusuri un “la alţii s-au dat oameni afară, ziceţi merci că putem plăti aceleaşi salarii”. 

Şi eu am avut un lockdown extrem de aglomerat, cum am mai spus-o, nu insist.

Oamenii ăştia au ajuns la început de iulie aproape epuizaţi, e absolut normal să-şi dorească concedii. Nu, dacă stai acasă şi munceşti chinuit, pe canapea sau pe masa din bucătărie, nu înseamnă că ai “concediu”. 

Problema e că n-o să reuşim niciodată să ne punem în locul altora, să încercăm să vedem lucrurile din perspectiva lor. Dacă noi vedem 2-3 maşini roşii în faţa blocului, înseamnă că toate maşinile sunt roşii, nu există alte variante. Ce contează care-i adevărul?