Idei răzlețe din Paris (2022)

Am plecat la Paris imediat după FITS, cu aşteptări moderate. Pentru mine era a treia oară în capitala Franţei, dar am auzit tot felul de lucruri rele: că au crescut foarte mult preţurile, că a crescut infracţionalitatea, că e mult mai murdar oraşul faţă de anii precedenţi.

Pe lângă asta mă aşteptam la probleme cu zborurile şi am mai avut emoţii şi cu Covidul. Franţa e una dintre ţările care cere vaccin, test sau dovada trecerii prin boală, la noi certificatul verde expirase (doza 3 făcută pe 22 octombrie, teoretic se împlineau 9 luni pe 22 iulie, dar apărea expirat certificatul în platformă), Covid n-am făcut recent, aşa că singura variantă era testul. Am făcut unul rapid şi nu ne-a folosit la nimic, că nu ne-a controlat nimeni.

Cu zborurile am rezolvat cu un pic de experienţă şi un pic de noroc. Am zburat cu Tarom, doar cu bagaje de mână. Pentru 6 zile ne-am cam înghesuit într-un singur troller mic şi încă un ghiozdan Bobby, dar n-am vrut să risc să aştept bagajele sau să le pierd de tot. Din păcate asta e lumea în care trăim, se întâmplă tot mai des să auzi că au întârziat sau n-au venit deloc bagajele. E o loterie și n-am vrut să riscăm. Bine am făcut, că la aterizarea pe Otopeni erau câteva sute de bagaje strânse într-un colț și aveau o sfoară cu o foaie prinsă ”Bagaje Tarom, nu sunt ale dumneavoastră!”.

Cine știe când și unde ar fi trebuit să ajungă bagajele alea.

Tot legat de zbor, mi se pare super aiurea că Tarom nu mai dă decât apă plată sau minerală pe zboruri. ”Din rațiuni de Covid” spun ei, realitatea e că fac asta din rațiuni de economie. La Business nu mai era niciun Covid, au servit niște mâncare.

Parisul mi s-a părut la fel ca acum 3 ani când am fost ultima oară. Au mai crescut puţin preţurile, dar nu e ceva de speriat. Sigur, rămâne un oraş scump, printre cele mai scumpe în care am fost. Inclusiv transportul a crescut de la 14.9 euro la 16.9 euro pentru 10 călătorii cu metroul sau autobuzul. Am găsit nişte bilete vechi şi am putut să compar preţurile. În rest s-au mai adăugat 1-2 euro la preţurile pentru salate, burgeri, paste.

Auzisem legenda aia cu „laşi cel puţin 50 de euro la o masă pentru două persoane”. Realitatea e că am avut cele mai multe mese între 30 şi 35 de euro. Sigur, eviţi cafenelele din faţa obiectivelor turistice, te uiţi la preţurile care sunt afişate la fiecare intrare de restaurant etc.

Am băut şi o bere cu 11 euro în Montmartre, fix lângă Sacre Coeur, dar a fost genul de tourist trap în care am intrat de bună voie, genul de chestie pe care o faci o singură dată.

Destul de plin la muzee, am văzut o expoziţie foarte mişto la Atelier des Lumieres (prelungiseră Destination Cosmos şi e destul de spectaculos totul), am prins o expoziţie de modă dedicată Elsei Schiaparelli la Muzeul Artelor Decorative (nu era în plan, dar a fost suficient să vadă Antonia o reclamă la metrou şi deja reconfigurasem traseul special pentru asta; a fost chiar mişto, revin cu articol separat pe tema asta).

Frumos şi la Centre Pompidou, am văzut şi „La Blouse Roumaine” a lui Matisse, am pozat-o pe Antonia purtând Cămaşa Dor de la Aceeaşi Mărie, care e inspirată tot din portul popular. Am intrat şi în Atelierul lui Brâncuşi şi în timp ce noi studiam fiecare element de acolo, nişte românaşi au citit în grabă descrierile, au văzut că nu scrie nimic de România şi au plecat supăraţi. Serios, nici măcar nu glumesc. S-au plâns în gura mare că „ia uite, ăştia nu zic nimic de România”, au dat o tură şi au plecat mai departe. Că aia era miza, să poată face poză undeva la cuvântul „România”.

Am văzut mai mult din Luvru de data asta, inclusiv aripa cu pictura franceză. Parcă e din ce în ce mai rău la Mona Lisa şi chestia asta se răsfrânge şi asupra aglomeraţiei care e în toată aripa italiană. Sunt acolo o mulţime de picturi valoroase pe care nu le poţi studia în linişte pentru că trec pe lângă tine armate de vânători de selfie-uri.

Am povestit asta şi pe Facebook şi o să-mi rămână mult timp în cap: ca să vizitezi Gioconda trebuie să stai la o coadă de vreo 10 minute, asta dacă ai noroc și vii devreme. Apoi ajungi la vreo 5 metri distanță și te apuci să faci poze, că asta face toată lumea. Așa că trebuie să vă închipuiți mirarea paznicilor puși acolo să zorească fotografii de ocazie când Antonia s-a oprit secunde bune să se uite. Pur și simplu privea tabloul încercând să distingă detalii de la o distanță mult prea mare, fără un telefon în mână.

Probabil de-aia au şi lăsat-o să stea mai mult decât cele 15-20 de secunde obişnuite. Din fericire, la celelalte tablouri ale lui Da Vinci a putut să se uite în voie, nu se opreau decât turiştii care aveau ghid.

Am prins Tour Eiffel şi toată zona de la Trocadero în reparaţii, aşa că am avut o mică dezamăgire aici.

Per total o vizită care ne-a prins mult prea obosiţi (plecarea asta la Paris era rezervată dinainte să ştim că vom lucra pentru FITS), aşa că am decis să nu punem foarte mare presiune pe noi şi să reportăm diferite lucruri pentru o vizită viitoare.

Dacă vă vine să credeţi, n-am mâncat un ecler în 6 zile la Paris. Ba nu mi-era poftă, ba nu mai puteam să iau încă un desert.