Anul ăsta a apărut un nou film din seria Indiana Jones, la mai bine de 40 de ani de la debutul seriei. Mi-au plăcut foarte mult primele 3 filme, le-am văzut în anii ’90 (pe ProTV, desigur) şi mi se par definiţia filmului de aventuri. Nu puteam să nu dau play la a 5-a parte, intitulată The Dial of Destiny. Găsiţi filmul pe Disney+, abia l-au adăugat în catalog.
Primele 20 de minute sunt motivul de la care m-am pornit. Acţiunea începe prin al Doilea Război Mondial, cu un Harrison Ford generat de computere. Tânăr, bine făcut, dar robotic, aproape ca într-un joc. Te uiţi la o primă bucată de film şi în loc să te bucuri de decoruri, de poveste, de explozii şi ce-au mai băgat pe acolo, te blochezi în modul în care au ales să-l facă pe Indiana Jones.
De ce să strici aşa un film? Şi unde o să ajungem dacă le vom arăta copiiilor noştri că ăsta era Harrison Ford?
Nu sunt împotriva tehnologiei, presupun că peste 10 ani nici n-o să ne mai dăm seama că ăla e CGI. Dar chiar vrem asta?
Ajungi să îi înţelegi şi pe actorii ăia de la Hollywood cu greva lor.
Sigur că mi-ar mai plăcea să văd filme cu Jack Nicholson sau cu Marlon Brando, însă asta nu înseamnă că soluţia e să vedem un film pe an generat de inteligenţa artificială.
Puteau foarte bine să scoată cele 20 de minute fake din film şi să le prezinte sub o altă formă, apoi să continue cu Harrison Ford cel din zilele noastre.
