Cel mai mare regret al meu în copilărie a fost că „n-aveam şi eu o ţară a mea„. Toţi copiii mergeau la ţară în vacanţele de vară, numai eu rămâneam în Bucureşti o grămadă de timp. Şi toată lumea avea poveşti de la câmp, cu tot felul de animale, eu aveam poveşti din Cişmigiu şi din parcurile Plumbuita şi Tei. Sigur, e simpatic să fii bucureştean din tată-n fiu, dar pe vremea aia coolnessul se măsura altfel. Şi în capitală era o plictiseală maximă din moment ce prietenii mei erau plecaţi din oraş mai toată vara.
Ani la rând am ascuns lumii acest neajuns al familiei mele şi m-am plâns părinţilor de câte ori am avut ocazia. Până când mama n-a mai suportat, a vorbit cu nişte rude mai îndepărtate şi mi-a propus, foarte încântată chiar, să merg în vacanţă la ţară pe undeva pe lângă Bucureşti:
– Cum? Să merg eu la ţară?
– Da…
– Şi să mă joc eu cu ŢĂRANI?
– Păi… nu asta ziceai că îţi doreşti?
– Cum să-mi doresc aşa ceva? Eu sunt bucureştean!
4 comentarii. Leave new
Dar oua de la tara mancai? :))
:)) A venit prea tarziu cu propunerea?
Muuult prea tarziu 🙂
te inteleg perfect.
desi un pic cam tarziu pentru mine, ai mei m-au ascultat si si-au luat „tara” acum vreo 3-4 ani, tot pe langa Bucuresti. Ai mei sunt mega incantati de investitie, poate nu-i tarziu nici pentru ai tai.
culmea e ca acum 2 saptamani am fost de buna voie cu o gasca de prieteni „la mine la tara.”
daca vrei, te iau si pe tine