Am fost la Cremeria Emilia acum vreo 2-3 săptămâni după ce toată lumea din jurul meu s-a dus acolo şi a lăudat deserturile. Într-adevăr, pare să fie o afacere care va avea viaţă lungă în Centrul Vechi, e înghesuială mare acolo, lumea vrea să-şi facă un mic capriciu aşa că intră să ia nişte îngheţată, una din cele câteva tipuri de cremă sau o tartă. Tartele sunt puţin cam scumpe pentru ce oferă, dar cremele şi îngheţata rulează fin. Iar întreaga atmosferă justifică preţul ceva mai ridicat decât la alte cofetării.
Însă pe mine altceva m-a impresionat la locul ăla. La plecare, a ieşit în urma mea un tip care fie e cofetar-şef, fie e chiar patronul locului (are o alură de italian). S-a îndepărtat puţin de clădire, şi-a pus mâinile-n sân şi a început să-şi privească mica afacere. La parter era agitaţie, se făceau deserturi pe bandă rulantă, la etaj lumea savura produsele, iar tipul ăsta s-a trezit cu un mare zâmbet pe faţă.
Îmi imaginez că trebuie să fi fost primul moment de relaxare din weekendul ăla, poate unul dintre puţinele de când s-a deschis locul. De-aia presupun că e patron sau ceva şef, îi citeai în ochi satisfacţia aia pe care ţi-o dă succesul unei afaceri pe care ai clădit-o cu mâinile tale.
Despre Cremeria Emilia puteţi citi şi la Radu, pozele lui m-au convins să testez 🙂
