Poate n-am apucat să vă spun că sunt mare fan Back to the Future 😀 În 2011, când au apărut prima oară încălţările astea s-a făcut o ediţie limitată. Acum, fix în anul în care se petrece mare parte din acţiunea celui de-al doilea film, Nike se pregăteşte să lanseze un model de serie 😀 Şi se spune că vor avea şi acele şireturi care se închid singure 🙂
Can’t wait! Citeşte tot articolul
Multă lume pregătită să-şi schimbe jobul pe începutul ăsta de an, să nu uităm regula de aur atunci când vine vorba de angajatori: interesează-te înainte să mergi undeva. Dacă vezi că dintr-un anumit loc au plecat în ultimele luni mai mult de 2-3 oameni, ceva e greşit. Sigur, e posibil să fie ritmul ridicat de vină, sunt şi şanse ca acei oameni să fi fost slab pregătiţi, dar de cele mai multe ori există o bubă acolo.
În general lumea închide ochii la amănunte de genul ăsta şi se bucură la un salariu mai mare, se amăgeşte cu un zâmbet de la viitorul şef şi speră că n-o să i se întâmple tocmai lui chestii nasoale. Asta până când descoperă că nu erau tâmpiţi ăia care au plecat mâncând pământul. Dacă nu aveţi la cine să vă interesaţi, puteţi să întrebaţi direct la interviu ce s-a întâmplat cu oamenii ăia care nu mai sunt în firmă. Dacă angajatorul zice că ritmul e ridicat, pregătiţi-vă să vă mutaţi acolo. Dacă vorbeşte de rău foştii angajaţi înseamnă că treaba e naşpa şi n-are sens să mai pierdeţi timpul.
Hai să avem un an cu spor!
M-am uitat la primul episod din noul serial produs de HBO Europe fiind convins că o să-mi placă. Din păcate, serialul e slab documentat, iar scenariul e plin de momente ilogice.
Niște recuperatori versați se apucă să taie un cadavru ziua în amiaza mare la câteva zeci de metri de o șosea circulată, personajul principal e taximetrist dar îl pune pe altul să conducă până la un spital, șoferul de ocazie merge de parcă ar avea zi liberă, șeful cel mare nu e nici cizelat, pe modelul Dorin Cocoș, dar nici nu e un interlop adevărat, un gigel care trebuia să plătească taxa de protecție se revoltă total neverosimil etc.
Toate astea răpesc câte puțin din farmecul poveștii, care chiar are potențial. Mai vedem încă 2-3 episoade, poate își revine.
Nu mai zic de înjurăturile prost plasate, uneori inutile, alteori lipsă. Plus că actorii din rolurile secundare sunt tare slabi. Păcat de banii investiți, cei de la HBO chiar se străduiesc.
It was a very good year…
Se termină pe plus 🙂
A fost un an lung, cât vreo 3 la un loc. Îmi propusesem să fie un an mai liniștit, până la urmă am bătut iar țara în lung și în lat. Mă bucur că am ajuns și anul ăsta la FITS, mă bucur că am avut o vacanță memorabilă cu o gașcă mișto, plus două săptămâni de vis cu familia Ideo Ideis.
Mulțumesc tuturor celor care au dat pe aici în 2014, YOY avem creștere de 104% 🙂 La anul îmi propun să mă ocup ceva mai bine de locul ăsta.
Vă doresc tradiționalul „Un an nou!”
Privim de vreo 2 ani cum tot mai mulţi şmecheri ajung la puşcărie. Însă n-am auzit de prea multe cazuri în care averile dobândite ilegal să fie confiscate. Iar băieţii deja s-au obişnuit cu ideea, ba chiar consideră că e un sacrificiu care merită.
Ia uitaţi ce discuta cu soţia un director din Primăria Capitalei:
Mădălin Dumitru: M-am gândit la alții și alții, la enigmele tale de care mi se rupe-n paișpe și care la un moment dat m-au înrăit și-am zis: Ce o să fac? Trei ani de puşcărie, cinci, opt, nouă, cincişpe şi tot scap. Și?
Păi nu merită să faci 3-5 ani de puşcărie pentru un teren intravilan în judeţul Dâmboviţa de 500 metri pătraţi, un teren intravilan în Bucureşt 220 de metri pătraţi, trei apartamente în Bucureşti, două case de locuit, în Capitală şi Ilfov, un spaţiu comercial de 1.000 de metri pătraţi, în Dâmboviţa şi 150.000 de euro în conturi? Cum să strângi toate astea într-o viaţă de om când salariul la primărie e de 2500 de lei pe lună? După 5 ani, omul se întoarce liniştit la vilele alea.
Ce mai înseamnă 5 ani de puşcărie în ziua de azi? O nimica toată!
Credeam că le-am văzut pe toate în materie de content de umplutură. Click aici ca să vezi nimic, intră şi n-o să-ţi vină să crezi, apasă şi vei rămâne uimit. Postările de tipul „poză şi un rând de text care se regăseşte şi în titlu” nu mai sunt suficiente. Acum am început să povestim şi clipuri de pe Youtube.
Concret: agenţia Jazz Communication a făcut clipul de mai jos. Haios, pe o idee care tot circulă de vreo 2-3 ani pe net. Foarte frumos.
Iar cineva de la IQads a avut geniala idee să ia frame cu frame, să pună nişte screenshoturi şi să facă câteva comentarii, multe din ele explicative. Şi vorbim de o publicaţie care cocheta cu ideea de paywall. Nu, nu se pune că e la secţiunea showcase. Dacă îmi arătaţi pe Adsoftheworld vreun clip prezentat în modul ăsta, îl printez şi îl mănânc.
Zilele astea am primit tot felul de propuneri de campanii/advertoriale, că doar e sezonul potrivit pentru aşa ceva. Dar una dintre propuneri a fost absolut stupidă, şi aş fi sancţionat-o imediat pe vremuri. N-aş fi stat pe gânduri nicio clipă! Aş fi dat cu ditamai agenţia de pământ, una pe care s-a mai întâmplat să o taxez pe aici. Dar acum m-am întors obosit acasă după o grămadă de treabă, pregătind ziua de mâine şi n-am făcut decât să dau din cap dezaprobator când am citit gogomănia. Probabil că am îmbătrânit.
Foto: Aging via shutterstock
Încă de când s-au anunţat concertele Andre Rieu în România am zis că Eventim are nişte comisioane nesimţite. 64 de lei comision pentru un bilet la categoria VIP este enorm. La fel şi 52 de lei pe un bilet de 650 şi tot aşa. Comisionul este de 8%. În medie, cam aşa practică Eventim: între 9 şi 12%, uşor negociabil când sunt mai multe bilete. Şi pentru că eram curios câţi bani a reuşit să facă Eventim cu 4 concerte vândute în vreo 2 zile, am calculat câte locuri sunt şi comisioanele pentru fiecare zonă.
4 concerte X 12492 locuri, câte apar pe planul de pe site. ÎNSĂ vor fi multe invitaţii, asta e clar. Aşa că am tăiat un concert, mai mult de 12500 de invitaţii nu cred că vor fi. E foarte posibil să fie mai puţine invitaţii, dar nu-i nimic, rotunjim în favoarea Eventim.
Iată calculele: Citeşte tot articolul
Încă de la lansarea brandului Kruger&Matz mi-a făcut o impresie plăcută Michal Leszek – fondatorul brandului şi directorul de marketing al companiei-mamă, Lechpol. Şi dacă tot era în vizită prin România, am profitat de ocazie şi m-am întâlnit cu Michal pentru a afla mai multe detalii. Teoretic ne-am întâlnit să vorbim despre brand, practic am vorbit mai mult despre el, că asta mă interesa. Povestea e clasică, băiatul rebel dintr-o familie bogată care s-a cuminţit şi a intrat în business. Familia Leszek a început afacerile în Polonia în 1990, iar astăzi Zbigniew Leszek, capul familiei, este în top 300 cei mai bogaţi oameni din ţară. Până să ajungă aici a pornit de la zero.
Michal a fost mai întâi muzician, se visa rockstar, dar a ajuns să activeze în domeniul financiar. A intrat în audit şi a început să facă bani mulţi şi să cheltuiască la fel de mult. Din câte am înţeles, viaţa pe care o ducea în momentul ăla era cam ca în „Wolf of Wall Street” 🙂
Şi la un moment dat pur şi simplu s-a liniştit, a intrat în afacerea familiei şi a început să înveţe despre marketing. Şi ca să poată experimenta cât mai bine, a creat de la zero brandul Kruger&Matz (a ales inclusiv numele), un fel de jucărie personală cu scop lucrativ. Evident, nu toată lumea are şansa să primească mână liberă într-o companie cu afaceri de zeci de milioane de euro, dar merită apreciat efortul. Mai apoi a avut la dispoziţie o reţea mare de distribuţie, sprijinul familiei şi liniştea necesară pentru a testa foarte mult. Citeşte tot articolul
Mi-a sărit lumea în cap că n-am mâncat ce trebuia în restaurantul „La Plăcinte”. Păi cum să mergi la un restaurant de plăcinte şi să nu mănânci plăcinte? Păi cum să ratezi asemenea bunătăţi? Ok, my bad.
Şi s-a deschis pe la Baba Novac (mai exact, undeva între Piaţa Muncii şi Baba Novac) un „Plăcinte Point„. Un fel de pick’n’go, care are şi câteva mese. Doar plăcinte şi sucuri, aceeaşi franciză. Au plăcintă domnească cu varză murată, cu brânză de oi, cu piept de pui şi caşcaval, învârtite cu mere, vişine şi dovleac, plus ceva shakeuri. Am luat cu vişine, mere şi una domnească, cu piept de pui şi caşcaval. Au fost 24 de lei pe care mai bine îi dădeam unui om de pomană. Sau unui parcagiu (şi eu nu dau niciodată bani parcagiilor).
Înţeleg că oamenii sunt specializaţi pe plăcinte, aşa că mă aşteptam să fie excelente. Doar că astea cu fructe sunt absolut banale, şi să dai 7 lei pe o bucată de plăcintă este enorm. Ba nu, mint. Să dai 7 lei pe plăcinta AIA este enorm.
Cât despre plăcinta domnească, are un gust de parcă puiului i-a părut rău că a fost tăiat şi făcut plăcintă. Simţi în gură regretul, dar e foarte probabil să fie regretul tău personal, că ai dat 11 lei pe aşa ceva. Ce-i drept, are mult pui. Aş prefera să aibă mai puţin pui şi mai mult gust.
Deci da, m-am lămurit şi cu „La Plăcinte”, ne orientăm spre ceva mai interesant.
