Category

De soi

Facebookcracy

24

Bună seara, vă rog să-mi prezentaţi buletinul, permisul şi contul de Facebook.

A făcut la un moment dat Ciubotaru un experiment pe Facebook. Era ceva cu relationship status şi pentru că e Ciubotaru a fost şi publicat într-o revistă.

Mai înainte de asta a făcut Bogdana un experiment tot cu relationship statusu, de care a povestit pe la Webstock 2009 parcă.

Acum mi-a venit şi mie cheful de experimente cu Facebook. Care îţi permite să fii cine vrei, îţi setează identitatea în raport cu nişte oameni.

Cu câteva zile în urmă mi-am schimbat data naşterii pe Facebook. Am mutat-o doar cu o zi şi am aşteptat felicitările care n-au întârziat să apară, pe 29 seara, cu o zi înainte de ziua mea. Am wall-ul plin de urări, telefoane, mesaje etc.

Am făcut asta după ce am observat că mulţi cunoscuţi postau pe Wallurile prietenilor de pe Facebook la fiecare aniversare. E ziua lui X? La mulţi ani! E şi ziua lui Y? La mulţi ani şi ţie! În unele cazuri gestul se rupe de orice sens. E un gest mecanic, de bifat la cafea. Mai ales când oamenii respectivi îţi sunt prieteni doar pe Facebook. Eu am vreo 300 de prieteni pe Facebook, dar nu prea mai dau accept decât oamenilor pe care chiar îi ştiu, care îmi sunt ceva mai mult decât cunoscuţi.

Sigur, multă lume foloseşte facebook-ul ca reminder, dar prietenii mei cei mai apropiaţi ori aveau în telefon ori au ţinut minte 😀 (ba chiar am primit întrebări de genul “Ce idee dubioasă ţi-a mai venit?” :)) )

Pe Facebook eşti exact cine vrei să fii. Dacă îţi pui relationship status engaged, lumea începe să te felicite pentru logodnă. Dacă spui că ai 25 de ani, înseamnă că atât ai.

Pentru generaţia noastră “am văzut pe Facebook” este echivalent cu “am văzut la televizor”-ul bunicilor noştri.

Morala: nu mai credeţi tot ce scrie pe Facebook 😀

Va mulţumesc tuturor pentru urări şi vă înţeleg dacă simţiţi nevoia să mă înjuraţi. E ok, nu e ziua mea, o puteţi face :))

PS: Adi aproape m-a dat de gol când a întrebat aseară pe Twitter dacă nu era pe 30 ziua mea. Era, dar am schimbat-o :))

PS2: Morala 2: Faptul că ştii sau nu când e ziua cuiva nu te face mai mult sau mai puţin prieten cu persoana respectivă 😀 E o chestie de memorie. (şi n-o ziceţi p’aia cu “dacă e o persoană importantă ţin minte”, că am uitat uneori şi de ziua părinţilor mei aşa că… )

1939

10

Te hotărăşti să faci plimbarea de seară. Îţi pui rând pe rând cămaşa, vestonul şi sacoul, te aranjezi puţin în faţa oglinzii şi ieşi din cochetul tău studio aflat într-un block-house de pe lângă piaţa Virgiliu. O iei la pas spre calea Plevnei, pe lângă biserica Sf. Constantin iar apoi pe strada Progresului spre Cişmigiu. După ce traversezi parcul ajungi pe strada Regală, urci până la grădina Oteteleşanu, lângă Teatrul Naţional. Întâlneşti câţiva camarazi, schimbaţi politeţuri şi mergi mai departe pe Calea Victoriei.

Treci pe lângă Palatul Regal, îţi continui drumul şi admiri toate cucoanele ieşite şi ele la plimbarea de seară. Fireşte, sunt însoţite de domni, dar cele mai îndrăzneţe merg singure la braţ prin mulţimea de oameni care inundă cel mai mare bulevard al Bucureştilor.

Când ajungi la sediul Guvernului întâlneşti un amic cu relaţii înalte. Îţi zice că primul ministru organizează o serată şi trebuie să-l însoţeşti dacă tot v-aţi întâlnit. Încerci să refuzi, motivând că nu eşti îmbrăcat adecvat, dar amicul insistă.

Intri în palatul care până mai ieri a fost al răposatului Gună Vernescu şi admiri interioarele lucrate de arhitectul Mincu, cel care a mai proiectat şi Şcoala de Fete de lângă parcul Ioanid. Miniştrii se plimbă ţanţos prin salon salutând invitaţii şi admirând cucoanele gătite ca pentru bal.

Într-un colţ un crupier face jocurile, spre amuzamentul invitaţilor. Din atmosfera cu ştaif nu poate să lipsească nici domnul X, tânăr jurnalist la Universul. E lesne de înţeles că primul ministru vrea să se puie bine cu presa. În timp ce te aşezi pe un divan ascuns într-un colţ al salonaşului învecinat, închizi ochii şi rememorezi tot drumul parcurs din modernul tău block-house până în locul acesta marcat de istorie.

N-a fost chiar un bal la Guvernul României, dar întâlnirea de astă-seară a avut acel ştaif de bal interbelic. Locului îi zice acum Casa Vernescu, primul ministru a fost în seara asta Alina Constantinescu iar reporterul de la Universul a fost înlocuit de fetele de la Hotcity. Ceaiul, albumele de artă pe care le-am câştigat şi invitaţii au fost şi ei de acum, dar sentimentul a fost acelaşi. Cel de atunci.

The Speech

3

Scuze   de    deranj.

Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.

Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).

Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).

Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.

Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.

Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului 🙂

Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.

În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!

A doua vârstă a publicităţii româneşti

3

Odată cu plecarea lui Ştefan Stroe de la Grey cred că putem să spunem că s-a încheiat o etapă din istoria publicităţii româneşti. Trecerea spre antreprenoriat a lui Ştefan încheie un şir nu foarte lung, dar semnificativ, de oameni de publicitate care au ales să se rupă de agenţii: Crăiţa Coman, Emilian Arsenoaiei şi Răzvan Mătăşel, Bogdan Naumovici (deşi a rămas în grupul Leo Burnett s-au schimbat regulile jocului pentru el),  Sorin Trâncă şi Bojan Spasic (pe care eu îi consider nişte early adopteri ai aceluiaşi curent) şi Bogdana Butnar (pentru care, din punctul meu de vedere, MRM e doar un pit-stop până la antreprenoriat).

The new era

Oamenii de mai sus şi-au deschis agenţii. Sau shop-uri de creaţie. Sau fac consultanţă. Sau rezolvă probleme de brand. Oricum vreţi să-i spuneţi, s-a trecut la următorul nivel. Şi această schimbare a fost determinată de două motive:

1. Agenţiile mari sunt pline de constrângeri. Presiunea este mai mare, greşelile afectează câteva zeci de oameni, aprobările nu se dau pentru orice. În plus, conturile se pierd la nivel global contribuind la starea de frustrare.

2. Băieţii au crescut mari. Valul 2 din publicitatea românească a ajuns la maturitate (putem să vorbim despre valul 2, aşa-i?). Spre deosebire de publicitarii veterani (care au întrat în advertising printr-o reconversie profesională totală), oameni ca Mătăşel, Ştefan Stroe sau Bogdana au crescut în agenţii şi acolo au învăţat meserie. Sigur, mai sunt şi alţi oameni care au un deceniu în publicitate dar respectivii sunt trecuti de 50 de primaveri. Şi nu prea îţi mai arde de început aventuri antreprenoriale la vârsta aia.

What next?

Probabil că noile agenţii se vor dezvolta la concurenţă cu cele vechi. Nu cred că se vor retrage marile branduri de agenţie (Leo, Ogilvy, DDB, BBDO, McCann) pentru că nu au de ce. Cu siguranţă importanţa lor va scădea pe măsură ce se vor dezvolta micile agenţii româneşti.

Aglomeraţia asta ar trebui cel puţin teoretic să crească competitivitatea şi implicit calitatea produsului mediatic. Totuşi, cred că va reuşi doar să dilueze calitatea pieţei. Practic, sunt două variante:

a) uşor-uşor importanţa agenţiilor mari să scadă în paralel cu consolidarea şi creşterea noilor agenţii formate. În următorii 5 – 10 ani noile agenţii ar putea să ia locul unor branduri care acum sunt mari pe piaţă. (GMP, Leo, Ogilvy?)

b) atât agenţiile mari cât şi agenţiile mici să formeze un “arhipelag” de agenţii mici şi medii care să alcătuiască o piaţă de publicitate extrem de monotonă în care toată lumea îşi păstrază conturile mari pentru că n-au unde să plece clienţii.

Concluzii

Oricare ar fi situaţia, pe termen scurt şi mediu publicitatea românească are de pierdut. Pe termen lung este un câştig foarte mare. Dar până atunci ne luăm adio de la premii în festivaluri (campania  “Accidentele se pot întâmpla oricui” e cel mai bun contra-exemplu însă momentan sunt convins ca e “one hit wonder”). Cred în continuare că nu sunt şanse reale de premiu pentru nişte agenţii mici, fără resurse.

Nu pot să spun că mă bucură alegerea lui Ştefan Stroe pentru că în viziunea mea cea mai bună variantă pentru un produs bun, şi implicit pentru succes, este un conglomerat de valori (ceva gen “dream team”). Să reuşeşti să strângi cei mai buni oameni din fiecare domeniu (cum se întâmpla în Leo şi McCann acum câţiva ani) e mult mai ok decât să fie oamenii împrăştiaţi prin diferite agenţii mai micuţe.

Oricum, mult succes, Ştefan! Nu mă mai dau prea mult cu părerea pentru că am dat-o în bară când a plecat Mătăşel din Leo

PS: Am vorbit despre o piaţă ideală fără conturi luate pe pile, fără şpăgi şi prietenii, fără agenţii paravan pentru spălarea de bani, fără agenţii care trăiesc din campaniile electorale etc.

Go online, GO Online, GO ONLINE!

25

Încă din anu 1 de facultate mi-am bătut la cap colegii să se dea mai mult pe net. Şi am insistat. Faceţi-vă blog! Hai pe linkedin, scrieţi, hai la conferinţe, citiţi bloguri etc etc. (nu era febra twitterului atunci). Ulterior a apărut moda cu twitter şi i-am bătut iar la cap. Băi hai că e tare, hai că poţi să faci o grămadă de chestii pe net. “Suntem la comunicare, e un must să fii la curent cu ce se întâmplă pe net, pentru că pe aici circulă informaţia.” Lăsaţi televizorul, go online, e mai rapid şi are o grămadă de avantaje.

În afară de o mână de oameni (printre care Adi, Carmen, Korina, DPD şi încă 2-3) restul se uitau la mine ca la filme străine. Şi n-a fost singura chestie cu care i-am bătut la cap.

Nu, nu vreau să mă laud, pur şi simplu am considerat că într-un mediu cu mai mulţi oameni care activează pe net ai mai multe avantaje.

De exemplu ajungi mai uşor la oameni. Dacă vreau să vorbesc cu cineva din PNL par exemple, acum ştiu că Adi Zăbavă poate să-mi facă nişte conexiuni. Dacă am treabă în IT sigur Carmen o să ştie la cine să mă trimită pentru că a ajuns să cunoască oameni prin Kaspersky.

Şi am insistat până m-am plictisit şi s-au plictisit şi ei. Poate nu m-au băgat în seamă pentru că nu sunt o autoritate în domeniu. Dar când o zice Bogdan Olteanu parcă ar fi mişto să ascultaţi 🙂

Astă-seară am fost la deschiderea New Media School la care a fost BTO invitat. Şi a zis din nou cea mai importantă idee pentru tinerii studenţi la comunicare: “N-o să angajez în viitorul apropiat un om care nu există online”.

Din 180 de oameni de la mine din an vreo 20 îşi folosesc contul de twitter şi încă vreo 30 au dar nu folosesc. Maxim 15 au bloguri iar vreo 10 au scos capul online cât de cât. Şi restul? Se apucă să vândă pâine or what?

Mai jos aveţi prezentarea lui Bogdan.

Discurs

4

Stimaţi vorbitori de limbă română,
stimaţi români,

Limba noastră naţională a fost în toată istoria literară a acestei ţări un subiect ce a stârnit interesul multor intelectuali. Deşi preocuparea comună a existat mereu, diferenţa de opinie a dus de multe ori la dezbateri privind evoluţia acestei limbi naţionale, evoluţie care de multe ori s-a considerat a fi dusă într-o direcţie greşită. Nu sunt puţini cei care contestă aceste evoluţii ale limbii odată cu fiecare apariţie a noilor norme.

Menite să aducă o noutate şi să se adapteze la ceea ce vorbeşte poporul român, aceste norme sunt stabilite de nişte intelectuali a caror putere de decizie a fost pusă la indoiala în multe momente. Problema care se pune în acest moment este: cine poate stabili dacă o evoluţie aduce automat un plus pentru limbă sau nu.

Vom incerca să vedem carei tabere îi putem aduce mai multe argumente în sprijinul deciziilor luate. Vom încerca să vedem dacă această evoluţie a limbii nu este decât o introducere în cadrul normei a unor limbaje incorecte.

Citeste tot articolul

Change

3

Cineva a luat-o razna… Ca să nu spun că cineva, undeva, e prost. La începutul internetului se dădea content pe bani. Toate ziarele de fitze aveau taxă şi intrai în contul tău plătit ca să citeşti mai mult decât vedeau ăilalţi gratis. Treptat, s-a dat internet la liber şi toată lumea era fericită. Mai puţin publisherii care vedeau cum scad vânzările la print şi cresc vizitele online.

Las’ că punem bannere, şi-au zis ei. Numai că  bannerele din site nu fac atâţia bani cât machetele din print plus feeul ziarului. Cu toate astea, internetul a rămas gratis până a început criza asta şi a omorât printul de tot. Ăia care luau un ziar pentru că le plăcea să ţină în mână informaţia au ales netul sau tvul şi brusc redacţii întregi au sucombat. Asta în timp ce advertiserii au început să investească mai puţin. Aşa că printul a picat lovit din două părţi.

Săptămâna trecută poate fi considerată un moment important pentru publisherii din lumea întreagă. Newsday a anunţat introducerea conţinutului plătit. Nu ştiu care sunt scorurile dar e firesc. Altfel de unde i-ar putea plăti pe acei jurnalişti?

Atât din calitate de publisher cât şi din calitate de consumator salut decizia şi aştept cu nerăbdare să plătim pentru conţinut. Cât timp nu vor fi scoruri foarte mari, sunt dispus să plătesc o sumă de bani pentru o informaţie de calitate. Şi cum îmi vine factura de plată la telefon, curent etc. să-mi vină şi la ziare. Pentru că din advertising sau din mixurile de monetizare care ni se pun în vedere de către specialişti, nu sunt mari şanse să ţii un site de conţinut.

Să luăm exemplul site-urilor de advertising. Urmăresc câteva zeci. În fond, văd aceleaşi reclame (chiar dacă timingul diferă) şi citesc despre aceleaşi campanii. Numai să frunzăresc toate feedurile îmi ocupă timp preţios. Dacă ar exista un site premium pe care să găsesc tot ce-mi trebuie, m-aş abona acolo şi aş economisi timp preţios. Pentru că n-o să mă abonez la 100 de site-uri care îmi vând cam acelaşi lucru.

So, asistăm la un moment destul de important (măcar pentru calendar). Şi am înţeles că fix despre asta s-a vorbit la dmf. Desigur, la noi chestiile astea sunt de discutat pentru deceniul 2 că ăsta gata. Probabil o să fie avangardişti care în vreo 6 luni vor trece pe conturi plătite, n-o să se cumpere că ‘pe net e gratis’ şi aşa o să moară o vreme chestia asta.

Think about it… ne-a luat vreo 5 ani să îi învăţăm pe români că pe net e gratis, o să ne ia cel puţin dublu să le scoatem asta din cap (unde noi e un noi general nu mă includ în vreo categorie web-related or something).

Criza în advertising – teorie vs. practică

2

La sfârşitul anului trecut au început discuţiile despre modul în care va fi afectat advertisingul de criza economică.

Teorie

Şi s-a tot vorbit ba pe la Inspire, ba pe la Netcamp şi oameni din industrie explicau că o să fie nasol dar nimic de speriat. Că brandurile care vor avea curaj şi care vor investi în continuare în consolidarea imaginii lor vor avea doar de câştigat. Că este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul.

Naumovici spunea că e momentul ăla mişto în care pier cei mai slabi. Adică ar trebui să ne aşteptăm la spoturi mişto, competitivitate crescută, muncit pe brânci şi rezultate frumoase.

Practică

Ce au înţeles clienţii? *Nimic*
Online is dead. Asta clar. Creativity is dead. Interactivity is dead.

Dacă până acum se mai găseau bani pentru o campanie mişto, un online gândit sau un spot îndrăzneţ, acum totul e istorie. Urmează vremuri grele pentru MRM, iLeo şi celelalte agenţii de new media. Pentru că totul este acum offline. Iar clientul înţelege prin asta două lucruri: TV şi outdoor.

Brusc, au apărut o grămadă de mesaje pe strada pe care stau. Domo mă anunţă că magazinul lor este vis-a-vis de metrou. Cora (!) mă anunţă că au preţurile cele mai mici. Plus sunt şi ei acolo. Mai mult, Mercedes Benz mă invită în cea mai apropiată reprezentanţă a lor, care reprezentanţă este tocmai pe şoseaua Chitila! (Bine că nu m-aţi invitat la Ploieşti.)

Teorie

La nivel de agenţie, în afară de Leo Burnett care au tăiat în carne vie în noiembrie, toată lumea ne zicea să stăm liniştiţi. Au avut loc prin agenţii şedinţe de liniştit populaţia, s-a ieşit ‘pe post’ cu zâmbete largi şi s-a declarat sus şi tare că n-avem parte de criză.

Practică

În ianuarie au început concedierile. Ba pe la Next, ba pe la McCann, peste tot e cineva care îşi face bagajele. Peste noapte criza s-a adâncit, posturile au început să nu mai fie atât de sigure. Romtelecom şi-a făcut pitch pe genunchi şi urmează să aflăm curând cine a câştigat, iar acum se zvoneşte că unul din cei mai mari clienţi worldwide a părăsit grupul de comunicare cu care lucra şi a trecut la concurenţă.

Concluzii

Deocamdată criza nu ajută decât la scăderea costurilor. Şi aici trecem salariile, spaţiul cumpărat aiurea, concursurile cu prea multe maşini. N-o să avem prea curând un produs mediatic mai bun. N-o să scăpăm de spoturi naşpa, de campanii targetate prost, dar o să scăpăm de şmecheri care nu fac nimic prin agenţii (de unii măcar) şi de reclame difuzate la nesfârşit.

IQadsTv se întoarce

0

Dacă acum 2 ani IQads a făcut clasicul binterviu cu Boţan şi Naumovici (la vremea aia CD la McCann, respectiv Leo), anu ăsta avem parte de un fel de Wassup ‘8 years later’ cu Serban Alexandrescu şi acelaşi Naumovici. Visătorul şi pragmaticul, optimisul şi pesimistul (deşi într-o oarecare măsură sunt amândoi realişti), greii greilor… aţi înţeles ideea.

Tema este perfect aleasă în contextul actual – Cum să faci carieră în publicitate. Un material care merită vizionat de mai multe ori de toţi juniorii şi wannabes. Despre şcolile de publicitate, ADC, IAA, Leo Academy, jocuri şi concursuri. În general despre juniori.

Partea I


Citeste tot articolul

Se cere o şcoală de publicitate

8

De ceva timp tot studiez problema. Am întrebat în stânga şi în dreapta nume mari din advertising, am cerut şi o a 3-a părere, am cerut-o şi pe a 4-a şi am strâns de nişte concluzii.

Puţină istorie

Când m-am gândit pentru prima oara (prin liceu) la un job în advertising, nu ştiam cu ce se mănâncă. Şi nu ştiam nici unde aş putea să învăţ. Iar Google mi-a spus că cei mai şmecheri din domeniu au terminat Construcţii, Politehnică, ASE, Arhitectură. Iar eu de facultăţi de publicitate nu auzisem. Mi-ar fi plăcut să existe, indiferent de cât de scumpe ar fi fost. Aşa că advertisingul a devenit pentru mine un domeniu în care nu ajunge oricine şi pentru care trebuie să studiezi în străinătate ca să poţi profesa.

Ulterior am auzit că facultatea de Comunicare ar fi pe acolo… în sensul că aflii una-alta şi au oarecum legătură.

Citeste tot articolul