De soi

IN De soi, Hashtaguri

Începutul

Aseară mi-am adus aminte de o idee mai veche şi am ridicat o minge la fileu. Aproape instantaneu, Miruna s-a prins şi a continuat ideea. A ieşit unul dintre cele mai mişto hashtaguri din ultima vreme, #maiştiţicând şi la un moment dat s-a născut şi un frate mai mic, #maiştiicând. Împreună au ajuns la 1000 şi ceva de twitturi în 3 ore de distracţie timp în care au participat peste 100 de twitterişti (151 pe numărate). Asta în condiţiile în care multă lume se culcase deja. #maiştiţicând e cel mai folosit hashtag din RO în ultimele 24 de ore, lucru pe care nu l-am mai reuşit de la #absolvire.

Că s-a născut hashtagul ăsta fix când în afară era trending #rememberwhen e mai mult decât suspect şi aşa cum nici eu nu cred în coincidenţe, aş fi aruncat primul cu piatra. Ştiţi cum e – mă-ţi crede, nu mă-ţi crede… noi am făcut un hashtag.  Citeşte tot articolul

IN De soi

Cu play înainte


Am primit zilele astea o leapşă de la Daniela Petrescu şi pentru că mi-a plăcut aşa mult am tot amânat-o ca să o scriu în tihnă. E cam de fete leapşa, dar orice prilej de a mă descoperi în faţa fanilor trebuie fructificat. Mai ales că am avut super succes cu cele 99 de lucruri despre mine.

Pe la 1 an am început să sar etape, ceea ce ulterior avea să devină o obişnuinţă. N-am mers de-a buşilea ca toţi copiii, eu m-am ridicat şi am mers din prima în două picioare. Pe urmă am căzut, m-am lovit şi am hotărât că mai bine studiez lucrurile din fund. Am reînceput să merg atunci când am văzut-o pe fetiţa unor prieteni de familie că „e pe picioarele ei”. Pe principiul da’ ce, eu nu pot?

La 2 ani am mers la creşă şi tanti alea mă cam băteau. Varianta oficială e că eu eram un copil cuminte şi mă băteau degeaba. Mă îndoiesc profund, cert e că am fost retras de la creşă. Citeşte tot articolul

IN De soi

Săptămâna trecută am auzit de o puştoaică din România care e foarte aproape să devină cea mai tare alpinistă din lume. Crina Coco Popescu are 16 ani şi deja a urcat pe 6 din cei mai mari vulcani din lume. În plus, a urcat şi pe 5 dintre cei mai înalţi munţi din lume. Acum are nevoie de încă 29.000 de euro pentru o expediţie în Antarctica în cadrul căreia vrea să mai urce pe 2 munţi.

În cadrul WOW, la invitaţia lui Manafu, Coco a vorbit puţin despre obiectivele ei cu o seninătate impresionantă. Iar citatul din titlu îi aparţine. Nu ştiu de voi, dar eu mai am două pachete de biscuiţi şi pe urmă îmi deschid o ciocolată… Asta aşa, ca termen de comparaţie.

Dacă mă uit pe data la care a fost pornit blogul şi dacă ne gândim că e o agenţie de publicitate în spatele campaniei (şi una destul de bună de altfel), plus un brand ca National Geographic, mă cam enervez. Mă enervez că am aflat abia în octombrie de campania asta, că nu s-a comunicat, că se puteau face mai multe.

Dar în momentul ăsta e mai bine să ne concentrăm energiile pentru ceva constructiv. Povestea lui Coco e pe www.celmaisus.ro iar banii ar fi trebuit strânşi până azi, dar sunt convins că se poate strânge suma necesară destul de repede dacă ne străduim puţin. Nu de alta, dar ar fi şansa noastră să fim şi noi o dată buni la ceva. Nişte branding de ţară dincolo de toate grădinile carpatice.

IN De soi

Unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de ziua mea a fost o carte. Bucureşti. Diurn şi nocturn a lui Adrian Majuru, apărută la Curtea Veche. Deşi tratează diferite aspecte ale Bucureştiului interbelic, Adrian Majuru se plimbă pe axa timpului atât spre epoca fanariotă, cât şi spre comunism. Nu pot să spun că mi-a plăcut analiza rece şi desele referiri la perioada comunistă, în comparaţie directă cu cei mai frumoşi ani din istoria noastră, anii ’20 – ’30. Într-adevăr, trecerea a fost brutală, întâi printr-un război mondial, mai apoi printr-un război intern şi în cele din urmă printr-o subjugare a unei întregi naţiuni. Citeşte tot articolul

IN De soi

Bună seara, vă rog să-mi prezentaţi buletinul, permisul şi contul de Facebook.

A făcut la un moment dat Ciubotaru un experiment pe Facebook. Era ceva cu relationship status şi pentru că e Ciubotaru a fost şi publicat într-o revistă.

Mai înainte de asta a făcut Bogdana un experiment tot cu relationship statusu, de care a povestit pe la Webstock 2009 parcă.

Acum mi-a venit şi mie cheful de experimente cu Facebook. Care îţi permite să fii cine vrei, îţi setează identitatea în raport cu nişte oameni.

Cu câteva zile în urmă mi-am schimbat data naşterii pe Facebook. Am mutat-o doar cu o zi şi am aşteptat felicitările care n-au întârziat să apară, pe 29 seara, cu o zi înainte de ziua mea. Am wall-ul plin de urări, telefoane, mesaje etc.

Am făcut asta după ce am observat că mulţi cunoscuţi postau pe Wallurile prietenilor de pe Facebook la fiecare aniversare. E ziua lui X? La mulţi ani! E şi ziua lui Y? La mulţi ani şi ţie! În unele cazuri gestul se rupe de orice sens. E un gest mecanic, de bifat la cafea. Mai ales când oamenii respectivi îţi sunt prieteni doar pe Facebook. Eu am vreo 300 de prieteni pe Facebook, dar nu prea mai dau accept decât oamenilor pe care chiar îi ştiu, care îmi sunt ceva mai mult decât cunoscuţi.

Sigur, multă lume foloseşte facebook-ul ca reminder, dar prietenii mei cei mai apropiaţi ori aveau în telefon ori au ţinut minte 😀 (ba chiar am primit întrebări de genul „Ce idee dubioasă ţi-a mai venit?” :)) )

Pe Facebook eşti exact cine vrei să fii. Dacă îţi pui relationship status engaged, lumea începe să te felicite pentru logodnă. Dacă spui că ai 25 de ani, înseamnă că atât ai.

Pentru generaţia noastră „am văzut pe Facebook” este echivalent cu „am văzut la televizor”-ul bunicilor noştri.

Morala: nu mai credeţi tot ce scrie pe Facebook 😀

Va mulţumesc tuturor pentru urări şi vă înţeleg dacă simţiţi nevoia să mă înjuraţi. E ok, nu e ziua mea, o puteţi face :))

PS: Adi aproape m-a dat de gol când a întrebat aseară pe Twitter dacă nu era pe 30 ziua mea. Era, dar am schimbat-o :))

PS2: Morala 2: Faptul că ştii sau nu când e ziua cuiva nu te face mai mult sau mai puţin prieten cu persoana respectivă 😀 E o chestie de memorie. (şi n-o ziceţi p’aia cu „dacă e o persoană importantă ţin minte”, că am uitat uneori şi de ziua părinţilor mei aşa că… )

1939

question_answer10 comentarii
IN De soi

Te hotărăşti să faci plimbarea de seară. Îţi pui rând pe rând cămaşa, vestonul şi sacoul, te aranjezi puţin în faţa oglinzii şi ieşi din cochetul tău studio aflat într-un block-house de pe lângă piaţa Virgiliu. O iei la pas spre calea Plevnei, pe lângă biserica Sf. Constantin iar apoi pe strada Progresului spre Cişmigiu. După ce traversezi parcul ajungi pe strada Regală, urci până la grădina Oteteleşanu, lângă Teatrul Naţional. Întâlneşti câţiva camarazi, schimbaţi politeţuri şi mergi mai departe pe Calea Victoriei.

Treci pe lângă Palatul Regal, îţi continui drumul şi admiri toate cucoanele ieşite şi ele la plimbarea de seară. Fireşte, sunt însoţite de domni, dar cele mai îndrăzneţe merg singure la braţ prin mulţimea de oameni care inundă cel mai mare bulevard al Bucureştilor.

Când ajungi la sediul Guvernului întâlneşti un amic cu relaţii înalte. Îţi zice că primul ministru organizează o serată şi trebuie să-l însoţeşti dacă tot v-aţi întâlnit. Încerci să refuzi, motivând că nu eşti îmbrăcat adecvat, dar amicul insistă.

Intri în palatul care până mai ieri a fost al răposatului Gună Vernescu şi admiri interioarele lucrate de arhitectul Mincu, cel care a mai proiectat şi Şcoala de Fete de lângă parcul Ioanid. Miniştrii se plimbă ţanţos prin salon salutând invitaţii şi admirând cucoanele gătite ca pentru bal.

Într-un colţ un crupier face jocurile, spre amuzamentul invitaţilor. Din atmosfera cu ştaif nu poate să lipsească nici domnul X, tânăr jurnalist la Universul. E lesne de înţeles că primul ministru vrea să se puie bine cu presa. În timp ce te aşezi pe un divan ascuns într-un colţ al salonaşului învecinat, închizi ochii şi rememorezi tot drumul parcurs din modernul tău block-house până în locul acesta marcat de istorie.

N-a fost chiar un bal la Guvernul României, dar întâlnirea de astă-seară a avut acel ştaif de bal interbelic. Locului îi zice acum Casa Vernescu, primul ministru a fost în seara asta Alina Constantinescu iar reporterul de la Universul a fost înlocuit de fetele de la Hotcity. Ceaiul, albumele de artă pe care le-am câştigat şi invitaţii au fost şi ei de acum, dar sentimentul a fost acelaşi. Cel de atunci.

The Speech

question_answer3 comentarii
IN De soi

Scuze   de    deranj.

Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.

Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).

Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).

Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.

Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.

Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului 🙂

Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.

În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!

IN Advertising/PR, De soi

Odată cu plecarea lui Ştefan Stroe de la Grey cred că putem să spunem că s-a încheiat o etapă din istoria publicităţii româneşti. Trecerea spre antreprenoriat a lui Ştefan încheie un şir nu foarte lung, dar semnificativ, de oameni de publicitate care au ales să se rupă de agenţii: Crăiţa Coman, Emilian Arsenoaiei şi Răzvan Mătăşel, Bogdan Naumovici (deşi a rămas în grupul Leo Burnett s-au schimbat regulile jocului pentru el),  Sorin Trâncă şi Bojan Spasic (pe care eu îi consider nişte early adopteri ai aceluiaşi curent) şi Bogdana Butnar (pentru care, din punctul meu de vedere, MRM e doar un pit-stop până la antreprenoriat).

The new era

Oamenii de mai sus şi-au deschis agenţii. Sau shop-uri de creaţie. Sau fac consultanţă. Sau rezolvă probleme de brand. Oricum vreţi să-i spuneţi, s-a trecut la următorul nivel. Şi această schimbare a fost determinată de două motive:

1. Agenţiile mari sunt pline de constrângeri. Presiunea este mai mare, greşelile afectează câteva zeci de oameni, aprobările nu se dau pentru orice. În plus, conturile se pierd la nivel global contribuind la starea de frustrare.

2. Băieţii au crescut mari. Valul 2 din publicitatea românească a ajuns la maturitate (putem să vorbim despre valul 2, aşa-i?). Spre deosebire de publicitarii veterani (care au întrat în advertising printr-o reconversie profesională totală), oameni ca Mătăşel, Ştefan Stroe sau Bogdana au crescut în agenţii şi acolo au învăţat meserie. Sigur, mai sunt şi alţi oameni care au un deceniu în publicitate dar respectivii sunt trecuti de 50 de primaveri. Şi nu prea îţi mai arde de început aventuri antreprenoriale la vârsta aia.

What next?

Probabil că noile agenţii se vor dezvolta la concurenţă cu cele vechi. Nu cred că se vor retrage marile branduri de agenţie (Leo, Ogilvy, DDB, BBDO, McCann) pentru că nu au de ce. Cu siguranţă importanţa lor va scădea pe măsură ce se vor dezvolta micile agenţii româneşti.

Aglomeraţia asta ar trebui cel puţin teoretic să crească competitivitatea şi implicit calitatea produsului mediatic. Totuşi, cred că va reuşi doar să dilueze calitatea pieţei. Practic, sunt două variante:

a) uşor-uşor importanţa agenţiilor mari să scadă în paralel cu consolidarea şi creşterea noilor agenţii formate. În următorii 5 – 10 ani noile agenţii ar putea să ia locul unor branduri care acum sunt mari pe piaţă. (GMP, Leo, Ogilvy?)

b) atât agenţiile mari cât şi agenţiile mici să formeze un „arhipelag” de agenţii mici şi medii care să alcătuiască o piaţă de publicitate extrem de monotonă în care toată lumea îşi păstrază conturile mari pentru că n-au unde să plece clienţii.

Concluzii

Oricare ar fi situaţia, pe termen scurt şi mediu publicitatea românească are de pierdut. Pe termen lung este un câştig foarte mare. Dar până atunci ne luăm adio de la premii în festivaluri (campania  „Accidentele se pot întâmpla oricui” e cel mai bun contra-exemplu însă momentan sunt convins ca e „one hit wonder”). Cred în continuare că nu sunt şanse reale de premiu pentru nişte agenţii mici, fără resurse.

Nu pot să spun că mă bucură alegerea lui Ştefan Stroe pentru că în viziunea mea cea mai bună variantă pentru un produs bun, şi implicit pentru succes, este un conglomerat de valori (ceva gen „dream team”). Să reuşeşti să strângi cei mai buni oameni din fiecare domeniu (cum se întâmpla în Leo şi McCann acum câţiva ani) e mult mai ok decât să fie oamenii împrăştiaţi prin diferite agenţii mai micuţe.

Oricum, mult succes, Ştefan! Nu mă mai dau prea mult cu părerea pentru că am dat-o în bară când a plecat Mătăşel din Leo

PS: Am vorbit despre o piaţă ideală fără conturi luate pe pile, fără şpăgi şi prietenii, fără agenţii paravan pentru spălarea de bani, fără agenţii care trăiesc din campaniile electorale etc.

IN Advertising/PR, De soi

Încă din anu 1 de facultate mi-am bătut la cap colegii să se dea mai mult pe net. Şi am insistat. Faceţi-vă blog! Hai pe linkedin, scrieţi, hai la conferinţe, citiţi bloguri etc etc. (nu era febra twitterului atunci). Ulterior a apărut moda cu twitter şi i-am bătut iar la cap. Băi hai că e tare, hai că poţi să faci o grămadă de chestii pe net. „Suntem la comunicare, e un must să fii la curent cu ce se întâmplă pe net, pentru că pe aici circulă informaţia.” Lăsaţi televizorul, go online, e mai rapid şi are o grămadă de avantaje.

În afară de o mână de oameni (printre care Adi, Carmen, Korina, DPD şi încă 2-3) restul se uitau la mine ca la filme străine. Şi n-a fost singura chestie cu care i-am bătut la cap.

Nu, nu vreau să mă laud, pur şi simplu am considerat că într-un mediu cu mai mulţi oameni care activează pe net ai mai multe avantaje.

De exemplu ajungi mai uşor la oameni. Dacă vreau să vorbesc cu cineva din PNL par exemple, acum ştiu că Adi Zăbavă poate să-mi facă nişte conexiuni. Dacă am treabă în IT sigur Carmen o să ştie la cine să mă trimită pentru că a ajuns să cunoască oameni prin Kaspersky.

Şi am insistat până m-am plictisit şi s-au plictisit şi ei. Poate nu m-au băgat în seamă pentru că nu sunt o autoritate în domeniu. Dar când o zice Bogdan Olteanu parcă ar fi mişto să ascultaţi 🙂

Astă-seară am fost la deschiderea New Media School la care a fost BTO invitat. Şi a zis din nou cea mai importantă idee pentru tinerii studenţi la comunicare: „N-o să angajez în viitorul apropiat un om care nu există online”.

Din 180 de oameni de la mine din an vreo 20 îşi folosesc contul de twitter şi încă vreo 30 au dar nu folosesc. Maxim 15 au bloguri iar vreo 10 au scos capul online cât de cât. Şi restul? Se apucă să vândă pâine or what?

Mai jos aveţi prezentarea lui Bogdan.

Discurs

question_answer4 comentarii
IN De soi, Educatie&Literatura

Stimaţi vorbitori de limbă română,
stimaţi români,

Limba noastră naţională a fost în toată istoria literară a acestei ţări un subiect ce a stârnit interesul multor intelectuali. Deşi preocuparea comună a existat mereu, diferenţa de opinie a dus de multe ori la dezbateri privind evoluţia acestei limbi naţionale, evoluţie care de multe ori s-a considerat a fi dusă într-o direcţie greşită. Nu sunt puţini cei care contestă aceste evoluţii ale limbii odată cu fiecare apariţie a noilor norme.

Menite să aducă o noutate şi să se adapteze la ceea ce vorbeşte poporul român, aceste norme sunt stabilite de nişte intelectuali a caror putere de decizie a fost pusă la indoiala în multe momente. Problema care se pune în acest moment este: cine poate stabili dacă o evoluţie aduce automat un plus pentru limbă sau nu.

Vom incerca să vedem carei tabere îi putem aduce mai multe argumente în sprijinul deciziilor luate. Vom încerca să vedem dacă această evoluţie a limbii nu este decât o introducere în cadrul normei a unor limbaje incorecte.
Citeşte tot articolul

Meniu