Category

De soi

Criza în advertising – teorie vs. practică

2

La sfârşitul anului trecut au început discuţiile despre modul în care va fi afectat advertisingul de criza economică.

Teorie

Şi s-a tot vorbit ba pe la Inspire, ba pe la Netcamp şi oameni din industrie explicau că o să fie nasol dar nimic de speriat. Că brandurile care vor avea curaj şi care vor investi în continuare în consolidarea imaginii lor vor avea doar de câştigat. Că este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul.

Naumovici spunea că e momentul ăla mişto în care pier cei mai slabi. Adică ar trebui să ne aşteptăm la spoturi mişto, competitivitate crescută, muncit pe brânci şi rezultate frumoase.

Practică

Ce au înţeles clienţii? *Nimic*
Online is dead. Asta clar. Creativity is dead. Interactivity is dead.

Dacă până acum se mai găseau bani pentru o campanie mişto, un online gândit sau un spot îndrăzneţ, acum totul e istorie. Urmează vremuri grele pentru MRM, iLeo şi celelalte agenţii de new media. Pentru că totul este acum offline. Iar clientul înţelege prin asta două lucruri: TV şi outdoor.

Brusc, au apărut o grămadă de mesaje pe strada pe care stau. Domo mă anunţă că magazinul lor este vis-a-vis de metrou. Cora (!) mă anunţă că au preţurile cele mai mici. Plus sunt şi ei acolo. Mai mult, Mercedes Benz mă invită în cea mai apropiată reprezentanţă a lor, care reprezentanţă este tocmai pe şoseaua Chitila! (Bine că nu m-aţi invitat la Ploieşti.)

Teorie

La nivel de agenţie, în afară de Leo Burnett care au tăiat în carne vie în noiembrie, toată lumea ne zicea să stăm liniştiţi. Au avut loc prin agenţii şedinţe de liniştit populaţia, s-a ieşit ‘pe post’ cu zâmbete largi şi s-a declarat sus şi tare că n-avem parte de criză.

Practică

În ianuarie au început concedierile. Ba pe la Next, ba pe la McCann, peste tot e cineva care îşi face bagajele. Peste noapte criza s-a adâncit, posturile au început să nu mai fie atât de sigure. Romtelecom şi-a făcut pitch pe genunchi şi urmează să aflăm curând cine a câştigat, iar acum se zvoneşte că unul din cei mai mari clienţi worldwide a părăsit grupul de comunicare cu care lucra şi a trecut la concurenţă.

Concluzii

Deocamdată criza nu ajută decât la scăderea costurilor. Şi aici trecem salariile, spaţiul cumpărat aiurea, concursurile cu prea multe maşini. N-o să avem prea curând un produs mediatic mai bun. N-o să scăpăm de spoturi naşpa, de campanii targetate prost, dar o să scăpăm de şmecheri care nu fac nimic prin agenţii (de unii măcar) şi de reclame difuzate la nesfârşit.

IQadsTv se întoarce

0

Dacă acum 2 ani IQads a făcut clasicul binterviu cu Boţan şi Naumovici (la vremea aia CD la McCann, respectiv Leo), anu ăsta avem parte de un fel de Wassup ‘8 years later’ cu Serban Alexandrescu şi acelaşi Naumovici. Visătorul şi pragmaticul, optimisul şi pesimistul (deşi într-o oarecare măsură sunt amândoi realişti), greii greilor… aţi înţeles ideea.

Tema este perfect aleasă în contextul actual – Cum să faci carieră în publicitate. Un material care merită vizionat de mai multe ori de toţi juniorii şi wannabes. Despre şcolile de publicitate, ADC, IAA, Leo Academy, jocuri şi concursuri. În general despre juniori.

Partea I


Citeste tot articolul

Se cere o şcoală de publicitate

8

De ceva timp tot studiez problema. Am întrebat în stânga şi în dreapta nume mari din advertising, am cerut şi o a 3-a părere, am cerut-o şi pe a 4-a şi am strâns de nişte concluzii.

Puţină istorie

Când m-am gândit pentru prima oara (prin liceu) la un job în advertising, nu ştiam cu ce se mănâncă. Şi nu ştiam nici unde aş putea să învăţ. Iar Google mi-a spus că cei mai şmecheri din domeniu au terminat Construcţii, Politehnică, ASE, Arhitectură. Iar eu de facultăţi de publicitate nu auzisem. Mi-ar fi plăcut să existe, indiferent de cât de scumpe ar fi fost. Aşa că advertisingul a devenit pentru mine un domeniu în care nu ajunge oricine şi pentru care trebuie să studiezi în străinătate ca să poţi profesa.

Ulterior am auzit că facultatea de Comunicare ar fi pe acolo… în sensul că aflii una-alta şi au oarecum legătură.

Citeste tot articolul

Review sony-ericsson P1i

8

Mi-am cumpărat acu câteva luni un Sony Ericsson P1i. Îmi doream un telefon cu cameră de minim 3,2 Mp, tastatura full Qwerty, E-mail, Wi-fi, Radio şi Bluetooth.

Am ales Sony Ericsson pentru că am de vreo 4 ani numai SEuri. Mereu mi-a plăcut Nokia dar în mâna altora. Nu e pentru mine. M-am jucat până acum Nokia, SE, Siemens, Alcatel şi Samsung. SE rămâne pe primul loc. Modelul SE P1i are chiar şi blog ţinut de un tip care pare obsedat de telefonu ăsta. Are absolut tot ce îţi poţi dori, de la analize la comparaţii cu diverse modele, softuri etc.

După 5 luni de utilizare iată impresiile:

  • raportul calitate/preţ este excelent. am dat până în 10 milioane şi face de toate
  • deşi credeam că vor fi probleme cu tastele, m-am obişnuit foarte rapid cu ele şi sunt foarte mişto
  • vine cu 2 stylusuri (băţul ăla pentru touchscreen) identice, asta în condiţiile în care, la început rezerva era de plastic
  • vine cu gps extern. care se conectează prin bluetooth. pentru maşină e folositor.
  • wi-fi ul se mişcă bine. ce-i drept, nu l-am folosit prea mult
  • touchscreenul nu rupe gura târgului, cel de iphone e mai mişto, dar merge foarte bine şi ăsta.
  • de blocat se blochează rar şi mai exact, nu se blochează ci merge mai greu. ai nevoie de vreo 2 minute să-şi intre în mână după ce îl deschizi.
  • muzica se aude bine, dar nu e făcut să asculţi în metrou. nu se aude prea tare.
  • am un abonament de date (wap cred sau live!) de la vodafone, şi cu 4 euro am acces la: mail, feeduri, blog, twitter, internet de urgenţă şi browsing de plăcere.
  • face poze mişto, bateria ţine vreo 2 zile cu stat pe net şi vorbit la greu&bluetooth pornit non-stop
  • e bun şi pe post de agendă, poţi să-i pui şi jocuri mişto. dacă apar probleme, le semnalez.

Foto: GsmArena

Criza salvează Leo Burnett

3

Ironic, nu?

După plecările de calibru despre care ziceam şi aici, Leo Burnett a pierdut clienţi importanţi şi a regândit strategia de business. Într-un articol apărut azi în Wall-Street, Ştefan Iordache explică modificările structurale ce au avut loc în agenţie.

Bineînţeles că totul a fost înfăşurat într-o aură de criză şi ineficienţa departamentului de creaţie (care a dus la pierderea mai multor clienţi importanţi) a fost acoperită de un abur de precauţie. Disponibilizările au fost puse pe seama iminentei crize şi a nevoii agenţiei de a preveni pierderile. De fapt, aceste pierderi ar fi venit oricum însă nu pentru toată lumea.

Leo câştigă timp

După cum văd eu lucrurile, Leo are numai de câştigat de pe urma crizei. Fiind într-un moment foarte prost, reduce personalul şi costurile şi mizează pe seniori. În cadrul agenţiei se strâng rândurile pentru că angajaţii devin conştienţi că orice om ineficient are postul în pericol. Şi în contextul actual doar numele mari au uşile deschise către alte agenţii. S-a călcat frâna în ceea ce priveşte angajările la kilogram.

Nefiind vremea experimentelor, clienţii vor prefera să nu meargă la risc. Lucru bun pentru un departament de creaţie aflat într-o perioada de regenerare. Mai mulţi oameni de publicitate (printre care Răzvan şi Bogdana) consideră că această criză este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul. Totuşi, cred că va fi foarte greu pentru agenţii să încerce să creeze diferenţe “playing it safe”.

Din acelaşi motiv, rezultatele slabe în vânzări pot fi puse pe seama crizei. Iar clienţii nu se vor mai avânta să schimbe agenţia la primele nemulţumiri. Punct câştigat de Leo, din nou.

Ce face concurenţa?

În condiţiile date, nici în cadrul celorlalte agenţii nu se anunţă zile senine iar Ştefan Iordache prevede concedieri în masă începând cu 2009. Dacă ne uităm în Vest, pare-se că are dreptate mai ales că reducerile de personal au ajuns şi în media din România.

Toată lumea urmează să se bage la cutie aşteptând să treacă criza, Leo având numai de câştigat iar toţi juniorii din piaţă numai de pierdut. Desigur, concurenţa va deveni mai acerbă, nu se vor mai face angajări pe pile, nu vor mai sta degeaba o grămadă de oameni.

Probabil că piaţa va “îngheţa” o perioadă, timp în care conducerea Leo ar trebui să găsească soluţii pentru a acoperi plecările lui Naumovici si Mătăşel.

E interesant de văzut cum va ieşi Leo la sfârşitul crizei şi cum vor reduce costurile (şi personalul) celelalte agenţii.

Noi suntem de vină.

3

Noi, oamenii de comunicare.

Analizând campania din State şi comparând-o cu cea de la noi din ţară consider că oamenii de comunicare sunt vinovaţi. De ce? Pentru că în fond, bani se bagă şi aici şi acolo; armate de oameni lucrează la campanie şi aici şi acolo.

Cu toate astea, la ei, rezultatul final este ăsta:

La noi, revoluţia portocalie a strâns o mână de ameţiţi care sărbătoreau la universitate.

Americanii sunt proşti dar au un PR bun

Sigur, e foarte simplu să ne gândim că americanii sunt proşti şi prin urmare, mai uşor de manipulat. Sunt de părere că PRiştii lor sunt mai buni, şi nu oamenii mai proşti. Nici n-are sens să întreb dacă e vreun politician pentru care ar ieşi atâţia isterici în stradă. Nu există. Şi sunt sigur că nu e mare lucru nici de capul lui Obama. Dacă ne întoarcem în timp, veţi vedea că aceeaşi isterie a fost si cu Bush. Şi acum ştim toţi de ce e în stare Bush. Şi cu toate astea, oamenii ăia speră. Văd în candidatul lor un om capabil să le schimbe vieţile.

Dă-i în cap şi câştigăm

Printre altele, diferenţa între campania lor şi campania noastră e că ei reuşesc să creeze o imagine indiferent de cât de mult se străduieşte adversarul să o distrugă.  La ei se dă mai puţin la gioale şi se zâmbeşte mai mult. Pentru că oamenii mei trebuie să-mi facă mai mult bine decât pot oamenii tăi să-mi facă rău. La noi, dacă ceilalţi au 10%, înseamnă că noi cu 11 am câştigat, nu?

Suntem studiu de caz?

La locale, Naumovici se plângea că trebuia să câştige. Ce-i drept, campania a ieşit din peisajul monoton, dar candidatul a fost unul foarte slab. Până n-o să câştige cineva pe o campanie extrem de bună, n-o să existe concurenţă şi la fel ca în publicitate, agenţiei nu-i vor fi solicitate anumite chestii.
Şi dacă tot se plângea bossul 23 că n-a avut reach pe Antene, mă întreb dacă merită să facem un studiu de caz pe votanţii ăştia speciali. Ăştia care vor emisiuni plictisitoare şi votează după cât de prezent e politicianu la tv.

Vă mutaţi şi voi online?

În afară de 3 clipuri pe youtube, campania înseamnă afişe (plătite cu preţul sănătăţii de unii oameni de campanie). Nu-i aşa că putem mai mult? Chiar ne-am plictisit de bloguri prăfuite. Vrem interacţiune, virale, viaţă. Vrem să ne păcăliţi, nu să vă votăm pur şi simplu!

Totul se rezumă la…

5

Acum câteva luni când îmi toceam coatele pe băncile şcolii ADC, am avut ocazia să primesc, printre altele, şi o lecţie de viaţă. După câteva seminarii în care am învăţat chestii de bază legate de concepte, printuri, filmuleţe (e o poveste lungă şi tristă ce va fi relatată la o dată stabilită ulterior), aşteptam seminarul de outdoor.

Şi a venit Vali Suciu (Creative Director la Odyssey) şi ne-a explicat senin că cel mai mult contează în publicitate să ai bun simţ. E o chestie atât de simplă dar care lipseşte cu desăvârşire. Venită de la un om care pur şi simplu emană bun simţ, ideea asta capătă foarte mult sens. Şi mă gândeam în ultimul timp că nu e valabil numai în publicitate. Ca să reuşeşti undeva trebuie să ai foarte mult bun simţ.

Când am văzut-o deunăzi pe Miruna la Lynx mi-am dat seama că tocmai bunul simţ a făcut-o să prindă aşa mult la public. Ea n-a venit nici cu furturi de teme, nici cu înjurături în stânga şi în dreapta. A venit cu gânduri blonde povestite cu mult bun simţ.

Cabral, alt om care emană bun simţ. Şi a reuşit să devină simpatic multora datorită blogului. Şi mai sunt. Andi Moisescu, George Buhnici etc. etc. Oameni care îţi dau pur şi simplu cu bunul simţ peste ochi (ca să mă exprim mai plastic 😛 )

Zoso povestea acum ceva timp despre oameni care au urcat brusc şi au reuşit să-şi ţină oamenii cumva. Acea metodă secretă e de fapt bunul simţ.

Şi avea Vali Suciu o linişte şi o siguranţă când zicea de chestia asta, încât realizai imediat că are dreptate. Totul se rezumă la bun simţ.

Eco? Logic!

11

Fanele lui Dragoş Bucurenci sunt rugate să poftească afară până la încheierea postului.

Trenduri. Ne lovim de ele la tot pasul. Fiecare îşi alege drumul pe care vrea să-l urmeze. După sute de ani de ignoranţă cineva s-a prins că nu mai avem mult pe planeta asta. Şi din “fuck the nature!”, totul s-a transformat într-un mare “oh, fuck! the nature!”

Şi ca în orice trend s-au găsit câţiva flauer-pauerişti care au început să propăvăduiască respectivul curent.

În primul rând, e clar că toţi care devin brusc eco sunt nişte nesimţiţi. Sau, mai exact, au fost până la momentul în care cineva le-a luminat mintea şi le-a zis: “Nu aruncaţi hârtii pe jos că e naşpa.” Adică tu singur, fără să-ţi spună cineva nu ştiai că e nasol să arunci hârtii pe jos? Unde aţi crescut frate, în iunglă (vorba poetului)?  Sau erai atât de inapt încât credeai că noi ceilalţi aruncăm la coş de fraieri?

Mai sunt, desigur, şi papagalii. Ei văd ceva la un om, îl identifică drept lider de opinie şi îl copiază. Şi când vine vorba de ecologie, mi se pare puţin trist. Nu e deloc nou să fii eco-friendly, get over this “coolness” of the thing.

Şi mai sunt şi ecologiştii ăştia închipuiţi. În primul rând că mă enervează oamenii care fac un lucru şi dau o importanţă prea mare lucrului respectiv “da… eu sunt ecologist… sunt foarte tare”. Înţeleg că vrei să creezi buzz, dar fă-o cu stil.

În al 2-lea rând nu-mi plac oamenii care susţin nişte reguli pe care trebuie să le respecte toţi, mai puţin ei. De pildă Bucurenci povestea la ApropoTV cum susţine el toate regulile alea ecologiste dar respectă doar o parte din ele. Se cheamă că e moderat. Păi atunci, dacă eşti moderat, ciocu mic, că moderaţi om fi mai mulţi.

Prin urmare nu pricep de ce trebuie să facem mişcările astea de normalitate. De ce se cheamă ca eşti ecologic şi nu normal? Hai să aducem ecologia la grad de normalitate şi să desfiinţăm organizaţiile.

Din nou, o să fiu luat drept pesimist, Gică Contra, chiţibuşar dar prefer să fiu aşa decât să fiu genul ăla de pupincurist care vede totul în roz şi laudă orice călătorie la budă.

Fobie nationala. Despre comunism

1

Zilele trecute a inceput un proiect al politiei romane pentru responsabilizarea copiilor in ceea ce priveste traficul. E vorba de patrulele scolare menite sa-i invete pe cei mici reguli de trafic and stuff. Cand am auzit stirea la radio (care amintea ca proiectul a mai existat si inainte de ’89), cei cu care eram in masina au avut o reactie de respingere totala a ideii. Cand vine vorba de istorie, politica si viata in general avem multe idei preconcepute. In cazul de fata, se merge pe ideea ca tot ce era atunci e prost, gresit si comunist.

Steaua si Dinamo sunt echipe comuniste care au facut performanta atunci (in parte sunt de acord, nu vreau sa intram in polimica pe subiectu asta), Dacia e brand comunist, aprozarele, oamenii, tot ce exista atunci si acum este prost – e automat comunist. Profesorii batrani sunt niste comunisti, oamenii care impun uniforme in scoli sunt comunisti, cei care o duc bine acum au fost comunisti sau securisti etc. Si exemplele pot continua. Multe dintre afirmatii sunt justificate.

Din pacate in aceasta categorie intra si chestii care nu tin deloc de comunism. Nu sunt idei comuniste ci copii fidele (unele adaptate sistemului, altele nu) ale unor modele din vest. Partea cu patrulele scolare de exemplu se face si la americani de zeci de ani. Uniformele sunt un alt exemplu foarte bun. Daca s-ar face niste uniforme misto (in genul colegiilor din Anglia, de exemplu) si nu tricouri de 2 lei, ar fi foarte tare sa le porti.

Oamenii insa resping din start orice si pe oricine a trait mai mult de 20 de ani in perioada aia. Si e total gresit pentru ca nu tot ce a existat in perioada comunista este comunist.

Laptop review: Hp vs Dell

9

Nota: review special pentru pasionati sau cumparatori

Folosesc de ceva vreme, in paralel un HP 6715s si un Dell Inspiron 1501. Printre altele, am avut contact si cu alte modele ale celor 2 firme dar pe astea 2 le folosesc de mult timp. Pentru cei care inca sunt in dubii iata cateva concluzii pe care le-am tras:

Dell – modelele pe care am pus mana sunt foarte solide. Poate ca versiunile high-end nu sunt la fel, insa carcasa de la Inspiron 15XX/17xx/19xx e temeinic construita. Intr-o mica masura, poate constitui un dezavantaj, fiind mai putin flexibil decat un HP. Totusi, prefer Dell-ul pentru ca HP-ul mi se pare gata sa se rupa in orice moment (ce-i drept, problema cred ca e doar la modelul de carcasa folosit pentru seria 6710).

La tastatura HP-ul este mult mai ok, avand butoane mai flexibile. La nivel de mousepad, Dell are butoane mai mari si mai flexibile dar HP se misca mai bine.

Driverele: la HP se gasesc mai greu dar nu creaza probleme in timp ce la Dell apar ceva probleme cu versiuni de driver pentru placa video si nu numai.

Carcasa de Dell este vopsita in argintiu, iar la folosire indelungata se duce vopseaua, in timp ce la HP e folosit un plastic de culoare gri inchis.

Bateriile tin cam la fel cu mentiunea ca cei de la Dell mai dau si rateuri.  La monitor castiga din nou HP cu o luminozitate mai buna si culori intense.

In concluzie: pentru cei care isi doresc un laptop pe care sa-l plimbe si sa-l frece foarte mult, Dell e solutia. Pentru un laptop mai ‘fitza’, merge un HP.