Trebuie să fi fost o zi glorioasă pentru toţi pasionaţii cea în care revista Cutezătorii a anunţat primul concurs naţional de bandă desenată alături de Pif Gadget, concurs prezidat de Jose Cabrero Arnal însuşi. S-au primit 4100 de planşe, au fost acordate 230 de menţiuni, iar câştigător a fost Radu Marian, cel care avea să devină un cunoscut caricaturist român. Citeşte tot articolul
Vă spuneam săptămâna trecută că voi încerca să postez constant înregistrări de la TED Global 2011, conferinţa desfăşurată la Edinbrugh la mijlocul lunii iunie.
Iată un clip despre viruşi informatici, infracţiuni pe Internet şi cum ne putem proteja de aceste atacuri. Citeşte tot articolul
La mijlocul lunii iulie am fost invitat la TED Global Live from Edinbrugh, un eveniment organizat de Fundaţia Friends for Friends la Caffffe Creativa. N-am scris la momentul respectiv pe blog pentru că am aşteptat să apară clipurile. Mi s-ar fi părut inutil să vă povestesc frânturi din ceea ce am văzut şi să vă recomand anumiţi speakeri fără să vă pot da un link către cele mai interesante momente.
Încep astăzi seria de clipuri cu o prezentare a Josettei Sheeran, coordonatoarea Programului Alimentar Mondial desfăşurat de Naţiunile Unite. O prezentare despre foamete, sărăcie şi soluţii pentru combaterea acestora. Citeşte tot articolul
Românii nici nu merită servicii decente. Ne plângem mereu de lipsa de calitate a serviciilor fără să ne dăm seama că ne lipseşte calitatea umană. Nouă, ca popor. Ne lipsesc decenţa şi drămuirea, nu cunoaştem măsura. Uitaţi-vă la petrecerile româneşti. Toate sunt nişte mese monstruase la care se adună toţi prietenii şi duşmanii cu un singur scop: acela de a ghiftui invitatul (care capătă imaginea unui adversar), de a-l îmbuiba.
Toată seria de termeni specifici exprimă asta: de la bairam şi chiolhan până la chef şi chermesă, totul capătă în mintea viitorilor participanţi nişte dimensiuni fantasmagorice, cu cantităţi nesfârşite de alcool şi mâncare la discreţie. Nici n-ar avea cum altfel, dacă ne gândim la originea turcească a primilor trei termeni. Ultimul, „chermesă”, e un franţuzism prost folosit, vulgarizat prin utilizare, şi care nu se mai regăseşte lângă mult mai nobilul „banchet”.
Totuşi, termenul care descrie cel mai bine petrecerea românească este „paranghelie”. Cu o nuanţă uşor ridicolă şi o clară estimare a întinderii în timp şi spaţiu, paranghelia e cu siguranţă ceva pantagruelic. E, parcă, îmbinarea între petrecerea turcească şi cea grecească (de unde şi provine termenul) pe tărâm românesc. E petrecerea cu muzică tare într-un bloc de cartier până la 5 dimineaţa, e muzica lăutărească ascultată după ce s-au îmbătat toţi participanţii, e nunta la cort în faţa blocului.
Pus să se „lupte” cu un pahar de vin, românului i se permite orice. Sparge, înjură, îşi aduce aminte de datorii, se ceartă – pe moşteniri, pe religie, pe femei, pe principii. Mai mereu devine mărinimos, devine un protector al ospătarului. În beţia lui încearcă să-l facă să se simtă cât mai bine pe cel care furnizează lichidul magic, care îl ajută să ducă la capăt paranghelia.
Pleacă acasă pe 7 cărări, asta dacă nu apucă să se bată cu cineva, sau să facă scandal în vreun fel. Asta ar întregi sensul termenului paranghelie, după cum scrie Rodica Zafiu într-un articol din România literară. Problema intervine abia a doua zi când petrecăreţul român se trezeşte, evaluează pagubele şi concluzionează fericit: „ce să-i faci, ne-am simţit şi noi bine!„. Pentru că asta înseamnă la noi „bine”, îndiferent de clasa socială: o petrecere cu mâncare, băutură şi scandal, o paranghelie.
De când am auzit de năzdrăvănia asta pusă la cale de Mircea Meşter aştept momentul s-o dau pe post. În sfârşit a venit ziua Z, momentul X, punctul G şi putem să dăm pe post. Fiind 10:10, probabil aţi văzut clipul deja, dar povestea… povestea e mai importantă!
Domnule… Meşter ăsta e terorist mare. Cred că a lucrat la un SRI ceva. Păi altfel cum credeţi că reuşea să-i facă pe 25 de bărbaţi să nu zică nimic timp de aproape 2 luni? Că noi ştiam de mult ce pune la cale.
Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba: pe la sfârşitul anului trecut mă acostează Mircea Meşter. Zice: „vreau să fac un clip cu tine, ce zici?” Vă daţi seama că am fost flatat. Pe urmă am aflat că de fapt nu e doar cu mine, e şi cu alţi băieţi. Şi eu care credeam că Meşter vrea să facă doar cu mine clip 🙁 De unde… ne-am strâns într-o sâmbătă la sediul Tabu şi am filmat.
Eh şi s-a filmat, s-a râs, s-a montat. Produsul e mai jos. Dar aveţi puţină răbdare, că mai am de povestit. Citeşte tot articolul
Dacă mă chema altfel şi voiam să mă dau specialist şi să fac SEO, ziceam „Cum să-ţi împarţi conţinutul online” şi puneam bold şi underline. Dar nu vreau să mă dau specialist.
Acum câteva luni era o varză totală în conţinutul pe care îl produceam eu, pentru mine. La nimereală aruncam linkuri, poante fie pe twitter, fie pe facebook, uneori şi pe blog. Era totul la liber. Şi unele chestii mişto se pierdeau, sau trebuia să le reiau, sau trebuia să le scriu de 2 ori. Aşa că mi-am propus, într-un moment de maxim „probloggerism” să-mi ordonez puţin conţinutul online.
Blogul l-am lăsat pentru chestii mai mult sau mai puţin serioase. Oricum, lucruri pe care mi-aş dori să le citească mai multă lume, nu să fii nevoit să mă urmăreşti pe toate conturile posibile. Asta a însemnat să scot din peisaj glumele de pe Sickipedia, clipuleţele funny, poze şi alte prostii. Conţinutul ăla care îţi ia 30 de secunde să-l postezi. Aşa s-au născut Minuturile. Citeşte tot articolul
Începutul
Aseară mi-am adus aminte de o idee mai veche şi am ridicat o minge la fileu. Aproape instantaneu, Miruna s-a prins şi a continuat ideea. A ieşit unul dintre cele mai mişto hashtaguri din ultima vreme, #maiştiţicând şi la un moment dat s-a născut şi un frate mai mic, #maiştiicând. Împreună au ajuns la 1000 şi ceva de twitturi în 3 ore de distracţie timp în care au participat peste 100 de twitterişti (151 pe numărate). Asta în condiţiile în care multă lume se culcase deja. #maiştiţicând e cel mai folosit hashtag din RO în ultimele 24 de ore, lucru pe care nu l-am mai reuşit de la #absolvire.
Că s-a născut hashtagul ăsta fix când în afară era trending #rememberwhen e mai mult decât suspect şi aşa cum nici eu nu cred în coincidenţe, aş fi aruncat primul cu piatra. Ştiţi cum e – mă-ţi crede, nu mă-ţi crede… noi am făcut un hashtag. Citeşte tot articolul
Cu play înainte
Pe la 1 an am început să sar etape, ceea ce ulterior avea să devină o obişnuinţă. N-am mers de-a buşilea ca toţi copiii, eu m-am ridicat şi am mers din prima în două picioare. Pe urmă am căzut, m-am lovit şi am hotărât că mai bine studiez lucrurile din fund. Am reînceput să merg atunci când am văzut-o pe fetiţa unor prieteni de familie că „e pe picioarele ei”. Pe principiul da’ ce, eu nu pot?
La 2 ani am mers la creşă şi tanti alea mă cam băteau. Varianta oficială e că eu eram un copil cuminte şi mă băteau degeaba. Mă îndoiesc profund, cert e că am fost retras de la creşă. Citeşte tot articolul
Săptămâna trecută am auzit de o puştoaică din România care e foarte aproape să devină cea mai tare alpinistă din lume. Crina Coco Popescu are 16 ani şi deja a urcat pe 6 din cei mai mari vulcani din lume. În plus, a urcat şi pe 5 dintre cei mai înalţi munţi din lume. Acum are nevoie de încă 29.000 de euro pentru o expediţie în Antarctica în cadrul căreia vrea să mai urce pe 2 munţi.
În cadrul WOW, la invitaţia lui Manafu, Coco a vorbit puţin despre obiectivele ei cu o seninătate impresionantă. Iar citatul din titlu îi aparţine. Nu ştiu de voi, dar eu mai am două pachete de biscuiţi şi pe urmă îmi deschid o ciocolată… Asta aşa, ca termen de comparaţie.
Dacă mă uit pe data la care a fost pornit blogul şi dacă ne gândim că e o agenţie de publicitate în spatele campaniei (şi una destul de bună de altfel), plus un brand ca National Geographic, mă cam enervez. Mă enervez că am aflat abia în octombrie de campania asta, că nu s-a comunicat, că se puteau face mai multe.
Dar în momentul ăsta e mai bine să ne concentrăm energiile pentru ceva constructiv. Povestea lui Coco e pe www.celmaisus.ro iar banii ar fi trebuit strânşi până azi, dar sunt convins că se poate strânge suma necesară destul de repede dacă ne străduim puţin. Nu de alta, dar ar fi şansa noastră să fim şi noi o dată buni la ceva. Nişte branding de ţară dincolo de toate grădinile carpatice.
Unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de ziua mea a fost o carte. Bucureşti. Diurn şi nocturn a lui Adrian Majuru, apărută la Curtea Veche. Deşi tratează diferite aspecte ale Bucureştiului interbelic, Adrian Majuru se plimbă pe axa timpului atât spre epoca fanariotă, cât şi spre comunism. Nu pot să spun că mi-a plăcut analiza rece şi desele referiri la perioada comunistă, în comparaţie directă cu cei mai frumoşi ani din istoria noastră, anii ’20 – ’30. Într-adevăr, trecerea a fost brutală, întâi printr-un război mondial, mai apoi printr-un război intern şi în cele din urmă printr-o subjugare a unei întregi naţiuni. Citeşte tot articolul
