Category

De soi

Criza salvează Leo Burnett

3

Ironic, nu?

După plecările de calibru despre care ziceam şi aici, Leo Burnett a pierdut clienţi importanţi şi a regândit strategia de business. Într-un articol apărut azi în Wall-Street, Ştefan Iordache explică modificările structurale ce au avut loc în agenţie.

Bineînţeles că totul a fost înfăşurat într-o aură de criză şi ineficienţa departamentului de creaţie (care a dus la pierderea mai multor clienţi importanţi) a fost acoperită de un abur de precauţie. Disponibilizările au fost puse pe seama iminentei crize şi a nevoii agenţiei de a preveni pierderile. De fapt, aceste pierderi ar fi venit oricum însă nu pentru toată lumea.

Leo câştigă timp

După cum văd eu lucrurile, Leo are numai de câştigat de pe urma crizei. Fiind într-un moment foarte prost, reduce personalul şi costurile şi mizează pe seniori. În cadrul agenţiei se strâng rândurile pentru că angajaţii devin conştienţi că orice om ineficient are postul în pericol. Şi în contextul actual doar numele mari au uşile deschise către alte agenţii. S-a călcat frâna în ceea ce priveşte angajările la kilogram.

Nefiind vremea experimentelor, clienţii vor prefera să nu meargă la risc. Lucru bun pentru un departament de creaţie aflat într-o perioada de regenerare. Mai mulţi oameni de publicitate (printre care Răzvan şi Bogdana) consideră că această criză este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul. Totuşi, cred că va fi foarte greu pentru agenţii să încerce să creeze diferenţe “playing it safe”.

Din acelaşi motiv, rezultatele slabe în vânzări pot fi puse pe seama crizei. Iar clienţii nu se vor mai avânta să schimbe agenţia la primele nemulţumiri. Punct câştigat de Leo, din nou.

Ce face concurenţa?

În condiţiile date, nici în cadrul celorlalte agenţii nu se anunţă zile senine iar Ştefan Iordache prevede concedieri în masă începând cu 2009. Dacă ne uităm în Vest, pare-se că are dreptate mai ales că reducerile de personal au ajuns şi în media din România.

Toată lumea urmează să se bage la cutie aşteptând să treacă criza, Leo având numai de câştigat iar toţi juniorii din piaţă numai de pierdut. Desigur, concurenţa va deveni mai acerbă, nu se vor mai face angajări pe pile, nu vor mai sta degeaba o grămadă de oameni.

Probabil că piaţa va “îngheţa” o perioadă, timp în care conducerea Leo ar trebui să găsească soluţii pentru a acoperi plecările lui Naumovici si Mătăşel.

E interesant de văzut cum va ieşi Leo la sfârşitul crizei şi cum vor reduce costurile (şi personalul) celelalte agenţii.

Noi suntem de vină.

3

Noi, oamenii de comunicare.

Analizând campania din State şi comparând-o cu cea de la noi din ţară consider că oamenii de comunicare sunt vinovaţi. De ce? Pentru că în fond, bani se bagă şi aici şi acolo; armate de oameni lucrează la campanie şi aici şi acolo.

Cu toate astea, la ei, rezultatul final este ăsta:

La noi, revoluţia portocalie a strâns o mână de ameţiţi care sărbătoreau la universitate.

Americanii sunt proşti dar au un PR bun

Sigur, e foarte simplu să ne gândim că americanii sunt proşti şi prin urmare, mai uşor de manipulat. Sunt de părere că PRiştii lor sunt mai buni, şi nu oamenii mai proşti. Nici n-are sens să întreb dacă e vreun politician pentru care ar ieşi atâţia isterici în stradă. Nu există. Şi sunt sigur că nu e mare lucru nici de capul lui Obama. Dacă ne întoarcem în timp, veţi vedea că aceeaşi isterie a fost si cu Bush. Şi acum ştim toţi de ce e în stare Bush. Şi cu toate astea, oamenii ăia speră. Văd în candidatul lor un om capabil să le schimbe vieţile.

Dă-i în cap şi câştigăm

Printre altele, diferenţa între campania lor şi campania noastră e că ei reuşesc să creeze o imagine indiferent de cât de mult se străduieşte adversarul să o distrugă.  La ei se dă mai puţin la gioale şi se zâmbeşte mai mult. Pentru că oamenii mei trebuie să-mi facă mai mult bine decât pot oamenii tăi să-mi facă rău. La noi, dacă ceilalţi au 10%, înseamnă că noi cu 11 am câştigat, nu?

Suntem studiu de caz?

La locale, Naumovici se plângea că trebuia să câştige. Ce-i drept, campania a ieşit din peisajul monoton, dar candidatul a fost unul foarte slab. Până n-o să câştige cineva pe o campanie extrem de bună, n-o să existe concurenţă şi la fel ca în publicitate, agenţiei nu-i vor fi solicitate anumite chestii.
Şi dacă tot se plângea bossul 23 că n-a avut reach pe Antene, mă întreb dacă merită să facem un studiu de caz pe votanţii ăştia speciali. Ăştia care vor emisiuni plictisitoare şi votează după cât de prezent e politicianu la tv.

Vă mutaţi şi voi online?

În afară de 3 clipuri pe youtube, campania înseamnă afişe (plătite cu preţul sănătăţii de unii oameni de campanie). Nu-i aşa că putem mai mult? Chiar ne-am plictisit de bloguri prăfuite. Vrem interacţiune, virale, viaţă. Vrem să ne păcăliţi, nu să vă votăm pur şi simplu!

Totul se rezumă la…

5

Acum câteva luni când îmi toceam coatele pe băncile şcolii ADC, am avut ocazia să primesc, printre altele, şi o lecţie de viaţă. După câteva seminarii în care am învăţat chestii de bază legate de concepte, printuri, filmuleţe (e o poveste lungă şi tristă ce va fi relatată la o dată stabilită ulterior), aşteptam seminarul de outdoor.

Şi a venit Vali Suciu (Creative Director la Odyssey) şi ne-a explicat senin că cel mai mult contează în publicitate să ai bun simţ. E o chestie atât de simplă dar care lipseşte cu desăvârşire. Venită de la un om care pur şi simplu emană bun simţ, ideea asta capătă foarte mult sens. Şi mă gândeam în ultimul timp că nu e valabil numai în publicitate. Ca să reuşeşti undeva trebuie să ai foarte mult bun simţ.

Când am văzut-o deunăzi pe Miruna la Lynx mi-am dat seama că tocmai bunul simţ a făcut-o să prindă aşa mult la public. Ea n-a venit nici cu furturi de teme, nici cu înjurături în stânga şi în dreapta. A venit cu gânduri blonde povestite cu mult bun simţ.

Cabral, alt om care emană bun simţ. Şi a reuşit să devină simpatic multora datorită blogului. Şi mai sunt. Andi Moisescu, George Buhnici etc. etc. Oameni care îţi dau pur şi simplu cu bunul simţ peste ochi (ca să mă exprim mai plastic :P )

Zoso povestea acum ceva timp despre oameni care au urcat brusc şi au reuşit să-şi ţină oamenii cumva. Acea metodă secretă e de fapt bunul simţ.

Şi avea Vali Suciu o linişte şi o siguranţă când zicea de chestia asta, încât realizai imediat că are dreptate. Totul se rezumă la bun simţ.

Eco? Logic!

11

Fanele lui Dragoş Bucurenci sunt rugate să poftească afară până la încheierea postului.

Trenduri. Ne lovim de ele la tot pasul. Fiecare îşi alege drumul pe care vrea să-l urmeze. După sute de ani de ignoranţă cineva s-a prins că nu mai avem mult pe planeta asta. Şi din “fuck the nature!”, totul s-a transformat într-un mare “oh, fuck! the nature!”

Şi ca în orice trend s-au găsit câţiva flauer-pauerişti care au început să propăvăduiască respectivul curent.

În primul rând, e clar că toţi care devin brusc eco sunt nişte nesimţiţi. Sau, mai exact, au fost până la momentul în care cineva le-a luminat mintea şi le-a zis: “Nu aruncaţi hârtii pe jos că e naşpa.” Adică tu singur, fără să-ţi spună cineva nu ştiai că e nasol să arunci hârtii pe jos? Unde aţi crescut frate, în iunglă (vorba poetului)?  Sau erai atât de inapt încât credeai că noi ceilalţi aruncăm la coş de fraieri?

Mai sunt, desigur, şi papagalii. Ei văd ceva la un om, îl identifică drept lider de opinie şi îl copiază. Şi când vine vorba de ecologie, mi se pare puţin trist. Nu e deloc nou să fii eco-friendly, get over this “coolness” of the thing.

Şi mai sunt şi ecologiştii ăştia închipuiţi. În primul rând că mă enervează oamenii care fac un lucru şi dau o importanţă prea mare lucrului respectiv “da… eu sunt ecologist… sunt foarte tare”. Înţeleg că vrei să creezi buzz, dar fă-o cu stil.

În al 2-lea rând nu-mi plac oamenii care susţin nişte reguli pe care trebuie să le respecte toţi, mai puţin ei. De pildă Bucurenci povestea la ApropoTV cum susţine el toate regulile alea ecologiste dar respectă doar o parte din ele. Se cheamă că e moderat. Păi atunci, dacă eşti moderat, ciocu mic, că moderaţi om fi mai mulţi.

Prin urmare nu pricep de ce trebuie să facem mişcările astea de normalitate. De ce se cheamă ca eşti ecologic şi nu normal? Hai să aducem ecologia la grad de normalitate şi să desfiinţăm organizaţiile.

Din nou, o să fiu luat drept pesimist, Gică Contra, chiţibuşar dar prefer să fiu aşa decât să fiu genul ăla de pupincurist care vede totul în roz şi laudă orice călătorie la budă.

Fobie nationala. Despre comunism

1

Zilele trecute a inceput un proiect al politiei romane pentru responsabilizarea copiilor in ceea ce priveste traficul. E vorba de patrulele scolare menite sa-i invete pe cei mici reguli de trafic and stuff. Cand am auzit stirea la radio (care amintea ca proiectul a mai existat si inainte de ’89), cei cu care eram in masina au avut o reactie de respingere totala a ideii. Cand vine vorba de istorie, politica si viata in general avem multe idei preconcepute. In cazul de fata, se merge pe ideea ca tot ce era atunci e prost, gresit si comunist.

Steaua si Dinamo sunt echipe comuniste care au facut performanta atunci (in parte sunt de acord, nu vreau sa intram in polimica pe subiectu asta), Dacia e brand comunist, aprozarele, oamenii, tot ce exista atunci si acum este prost – e automat comunist. Profesorii batrani sunt niste comunisti, oamenii care impun uniforme in scoli sunt comunisti, cei care o duc bine acum au fost comunisti sau securisti etc. Si exemplele pot continua. Multe dintre afirmatii sunt justificate.

Din pacate in aceasta categorie intra si chestii care nu tin deloc de comunism. Nu sunt idei comuniste ci copii fidele (unele adaptate sistemului, altele nu) ale unor modele din vest. Partea cu patrulele scolare de exemplu se face si la americani de zeci de ani. Uniformele sunt un alt exemplu foarte bun. Daca s-ar face niste uniforme misto (in genul colegiilor din Anglia, de exemplu) si nu tricouri de 2 lei, ar fi foarte tare sa le porti.

Oamenii insa resping din start orice si pe oricine a trait mai mult de 20 de ani in perioada aia. Si e total gresit pentru ca nu tot ce a existat in perioada comunista este comunist.

Laptop review: Hp vs Dell

9

Nota: review special pentru pasionati sau cumparatori

Folosesc de ceva vreme, in paralel un HP 6715s si un Dell Inspiron 1501. Printre altele, am avut contact si cu alte modele ale celor 2 firme dar pe astea 2 le folosesc de mult timp. Pentru cei care inca sunt in dubii iata cateva concluzii pe care le-am tras:

Dell – modelele pe care am pus mana sunt foarte solide. Poate ca versiunile high-end nu sunt la fel, insa carcasa de la Inspiron 15XX/17xx/19xx e temeinic construita. Intr-o mica masura, poate constitui un dezavantaj, fiind mai putin flexibil decat un HP. Totusi, prefer Dell-ul pentru ca HP-ul mi se pare gata sa se rupa in orice moment (ce-i drept, problema cred ca e doar la modelul de carcasa folosit pentru seria 6710).

La tastatura HP-ul este mult mai ok, avand butoane mai flexibile. La nivel de mousepad, Dell are butoane mai mari si mai flexibile dar HP se misca mai bine.

Driverele: la HP se gasesc mai greu dar nu creaza probleme in timp ce la Dell apar ceva probleme cu versiuni de driver pentru placa video si nu numai.

Carcasa de Dell este vopsita in argintiu, iar la folosire indelungata se duce vopseaua, in timp ce la HP e folosit un plastic de culoare gri inchis.

Bateriile tin cam la fel cu mentiunea ca cei de la Dell mai dau si rateuri.  La monitor castiga din nou HP cu o luminozitate mai buna si culori intense.

In concluzie: pentru cei care isi doresc un laptop pe care sa-l plimbe si sa-l frece foarte mult, Dell e solutia. Pentru un laptop mai ‘fitza’, merge un HP.

A doua oara cine ne mai scapa?

0

1711.

Prima domnie fanariota in Tarile Romane. Au urmat 150 de ani sub conducere fanariota. S-au perindat diversi subordonati ai Inaltei Porti. Ne-au furat – si pentru ei, si pentru turci. Ce-i drept, unii au mai facut cate ceva. Pana la urma am scapat de ei. A venit Cuza (si cu bune, si cu rele) si pe urma unul dintre cei mai mari conducatori ai tarii, Carol I. Nu incep o dezbatere pe tema: “Carol a fost singurul care nu ne-a refuzat”. Conjunctura prin care a ajuns domn al tarii nu mai conteaza. Important este ca a fost nevoie de un neamt pentru ca in tara asta sa se intample lucruri.

1990.

Sfarsitul ceausismului. Prelungiri ale comunismului prin conducatorul din umbra al revolutiei, Iliescu. Au urmat 18 ani sub conducerea unor nesimtiti care nu sunt departe de fanarioti. Numai ca ei sunt romani. Dar azi patriotismul e o gluma proasta. Suntem patrioti doar cand ne persecuta Italia tiganii, cand face echipa nationala de fotbal egal cu Franta si cand luam medalii de aur la J.O.

In secolul 19 a fost nevoie de un strain ca sa scapam dintr-o perioada proasta. Doua secole mai tarziu, ne trezim in prag de alegeri ca nu avem cu cine vota. Toti sunt la fel.  Propun sa apelam din nou la marile puteri ale Europei. Poate ne dau ei pe cineva.

Decat vasal, mai bine junior?

5

In advertisingul romanesc se petrec niste chestii. Tot felu de miscari de rotatie. Am observat ca a devenit un trend pentru oamenii de valoare sa plece fiecare pe drumul lui. Sa luam un trecut mai recent. Intai a plecat Naumovici si si-a facut shop de creatie. Pe urma a plecat Craita Coman. Pe urma a plecat Catalin Rusu. Acum, Matasel.

Probabil imi scapa nume. Probabil sunt mai multi. Acum ceva timp, Bogdana Butnar povestea despre o tentativa esuata de antreprenoriat (din cate imi amintesc nu era ad-related).

De ce sunt oamenii atat de disperati sa devina proprii lor sefi? De ce sa te lansezi intr-un business pe care nu esti sigur ca il poti duce la capat? Nu sunt adeptul metodei “play it safe”  dar nu pricep motivele. Refuz sa cred ca oamenii de mai sus au plecat pentru bani mai multi. Si daca nu pentru bani, pentru ce?  De ce sa iti faci o agentie in care sa nu contezi in festivaluri cand poti foarte bine sa ramai intr-o agentie mare? Si sa zicem ca nu mai conteaza premiile… dar restul? Din nou.. refuz sa cred ca la 30 de ani iti deschizi un business pentru ca vrei sa dictezi regulile jocului. Din contra, ca antreprenor esti tot mai legat de propriul tau business. Timpul liber e mai limitat.

Spunea Craita Coman intr-un interviu ca nu trebuie sa ne facem toti directori de creatie. Merg pe aceeasi idee si spun ca nu trebuie ca toti marii oameni din agentii sa devina Ogilvy sau Leo Burnett.  Poate vor lucruri mai bune. Ok, nu le place publicitatea de la ora actuala. Dar in conditiile unei noi agentii oamenii sunt aceeasi. Nu vor rasari din pamant minti stralucite care sa faca reclame geniale. Si daca nu poate fi vorba despre faima, libertate, pozitie ne intoarcem la bani. Parca nu-i vad in rolul Avarului pe niciunul din cei mai sus amintiti asa ca ma intreb… de ce sa incepi un business mic cand poti lucra intr-o agentie mare fara atributii de manager?

Iar partea cu “am simtit ca pot mai mult, am vrut sa vad daca ma descurc si pe drumul asta” n-o iau de buna. Pentru ca in primul rand e un adevarat trend, nu o dorinta ascunsa a unei personalitati indraznete, si in al doilea rand pentru ca acel “mai mult” nu ma duce decat la bani. Mi-as dori sa ma insel.

De ce din blog?

4

E foarte trendy sa-ti faci blog. Si dupa ce l-ai facut ori il abandonezi ori evoluezi la nivelul urmator. Incepi sa cauti pe net chestii de genu “cum sa faci bani” din el si alte d’astea. Doar sunt atatia mari bloggeri care scot bani frumosi. Si au inceput sa apara si prin presa “noutatile”. Daca n-ai trafic de Boom sau Arbomedia pui “macar un adsense acolo”, sa fie. Si te bucuri din 100 in 100 de $. Mai faci niste SEO, pe urma niste spam si pac-pac ai mai scos 100 de unici pe zi, da’ tot nu esti ca zoso. Si mai bagi niste adsense.

N-am inteles niciodata care e scopul. Sunt mai multe categorii: (oameni cu blog si bloggeri – mai multe la Ligia, ii dau dreptate in unele chestii)

  • cei care isi fac blog fix ca sa faca bani din el
  • cei care si-au facut blog de mult si sunt prin top 100-200-300
  • cei care sunt vedete/persoane publice/oameni cat de cat cunoscuti si mai scriu una alta

Prima categorie o eliminam pentru ca oricum sunt din start sortiti esecului si ajungem la urmatoarele doua categorii cu oameni in mare parte angajati (pe salarii ok as adauga) care scriu (teoretic) din placere, pasiune si convingere. SI atunci de ce se apuca sa vanda publicitate pe blog? Ok, Cabral am inteles.. doneaza, da’ restu? Am fost mereu impotriva publicitatii, bannerelor, widgeturilor cu ‘sustin’ , ceasurilor si in general tuturor kkturilor care nu tin de content. Daca tot scrii pe blogul tau personal, de placere, de ce sa fii platit?

Cei care au pregatita sub taste replica: “pai normal, daca el n-are cum sa scoata bani, sa nu scoata nici ceilalti?” ii invit sa observe ca n-am bannere la niciunu din proiectele mele. Because blogs are about your content and that alone.

Regres

1

Drumul informatiei a fost unul anevoios. Pana sa ajungem la momentul actual s-a trecut prin diferite stari.

Pe la 1780 si ceva au aparut primele ziare cotidiene. La cateva zile/saptamani primeai un ziar care continea informatii de interes general si nu numai.

Ulterior au aparut mai multe cotidiene. Au inceput sa fie publicate zilnic. A aparut concurenta. Ziarele respective au inceput sa ofere mai multa informatie. Au aparut pe rand radioul, televizorul si internetul. Fiecare s-a dezvoltat si de la 2-3 ore pe emisie pe zi s-a ajuns la 300 de posturi.

Aveam la inceput cateva informatii. Erau cateva lucruri de interes general pe care le stiau toti. A aparut concurenta in presa, si prin urmare si  party-prixurile dar in esenta subiectele erau aceleasi.Au aparut ziarele, posturile de radio si televiziunile locale. Informatia era atat de interes general cat si de interes local. Au aparut posturile de sport, filme, telenovele, muzica, muzica populara, stiri, stiri pe scurt, business etc. Aceeasi chestie si cu siteurile. De la putin la mult sau foarte mult.

Setea noastra de informatie vrea acum, mult si din cat mai multe puncte de vedere. Nu mai luam ziaru a doua zi ca sa citim editorialu, intram pe site dupa fluieru final. Eventual si inainte. Surfam repede in pauza ca sa vedem care e treaba.

Informatia trebuie sa fie multa, sa vina repede sa fie cat mai avizata si sa ne dea impresia ca am fost la locul faptei.

Ni se deseneaza niste tablouri. Si noi avem in cap filmul intamplarii respective.

Numai ca in cursa asta a informatiei omul incepe sa nu mai poata tine pasul. Vrem sa stim ce s-a intamplat la Wimbledon, in culise, in acelasi timp vrem sa fim si la Hollywood la o lansare de film, dar si la sedinta de la Primaria Capitalei, si la antrenamentele Stelei, si peste tot.

Am avut informatii pentru oameni. Informatii pentru oameni tineri si batrani. Pentru femei si barbati. Pentru barbati tineri si batrani. Pentru barbati tineri rockeri si manelisti. Pentru hard-rock si soft-rock. Pentru fanii hard-rock ai formatiei X si Y. Suntem aproape sa nisam pana la individ. Informatia exact asa cum o vrei tu. Numai ca tu vrei si inf ormatia barbatului batran care are o afacere.

Si nu mai tinem pasu. Nu mai tinem pasul cu viata. Daca la inceput stiam tot ce era de stiut acum nu stim nimic. Cati au auzit de Webcamp? O mana de bloggeri. Cati stiu de banii pe care ii da guvernul pentru noul sediu? Cati stiu de fetita care a avortat in Anglia?Avem la dispozitie toate informatiile si abia daca mai luam cateva.Asta se numeste globalizare negativa in ceea ce un nene numeste ‘post modernitate lichida’ care se caracterizeaza prin aparitia mixofiliei si a mixofobiei. (detalii in “Timpuri lichide” – Zigmunt Bauman)

Si asta numesc eu pe scurt: regres.

Astept opiniile celor care si-au facut timp sa citeasca pana la capat.